Skip to content

Riscurile meseriei

Octombrie 28, 2008

via Popas alternativ

„One Hundreth Of A Second” regia: Susan Jacobson.

Scurt-metrajul „Milisecunda” nu este nici gratuit, nici polemic. Nici nu acuza, nici nu plange de mila cuiva. Cu desavarsita simplitate, evoca o scena petrecuta in realitate, acum 14 ani. Singura deosebire fiind aceea ca fotograful era un barbat, nu o femeie.

“Intins in mijlocul zonei de lupta, ma intrebam in ce milisecunda urmatoare aveam sa mor, punand pe film ceva ce ar putea sa fie folosit ca ultima mea fotografie.” (Kevin Carter)

Povestea care urmeaza este un fragment din articolul lui Bogdan Stanciu, „Omul care a vazut prea multe”:

In martie 1993, dornic sa se detaseze de situatia tot mai grava din tara sa, Carter pleaca, impreuna cu Joao Silva, atasati la misiunea ONU “Operation Lifeline”, in Sudanul de Sud, dorind sa atraga atentia lumii asupra altui nesfarsit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter sa faca fotografia vietii lui – cea care i-a adus gloria trecatoare, dar si cea care a “umplut paharul amaraciunii” si i-a grabit moartea.

Pe 11 martie 1993, intr-o pauza de 30 de minute necesara distribuirii hranei din cargo-ul cu care zburau, Silva si Carter cauta subiecte la doar cateva zeci de metri de avionul cu provizii.

Atras de un scancet, Carter vede o fetita sudaneza subnutrita, emaciata si vizibil epuizata, care se odihnea putin, aparent incercand sa ajunga la centrul de distribuire a hranei.

Peste cateva clipe, langa ea aterizeaza un vultur. Ulterior, Carter avea sa relateze ca a asteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperand zadarnic ca vulturul isi va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. In cele din urma a apasat pe declansator, a alungat pasarea si s-a asezat sub un copac, fumand, plangand si vorbind cu Dumnezeu. Nici el, nici altcineva nu stie ce s-a intamplat cu copilul; cert este insa ca fotograful nu l-a ajutat.

(…)

Pe 23 mai 1994, la Universitatea Columbia, Kevin Carter isi consuma clipa de glorie: primeste trofeul Pulitzer pentru Fotojurnalism.

(…)

Carter nu apuca insa se se bucure prea mult de succes: afla ca un grup de colegi din Africa de Sud il acuza de inscenarea fotografiei premiate.

Altii ii critica din nou lipsa de etica. “Omul reglandu-si obiectivul pentru a capta cel mai exact cadru al suferintei ar putea la fel de bine sa fie un pradator, un alt vultur pe scena,” scrie St. Petersburg (Florida) Times, intrebandu-l indirect de ce nu a ajutat fata.

Carter experimentase deja, de nenumarate ori, dilema fotojurnalistilor. “A trebuit sa gandesc vizual,” a spus el odata, descriind o fotografie. “Fac un cadru strans pe un tip mort si o balta de rosu. In uniforma lui kaki intr-o balta de sange, in nisip. Fata mortului este putin gri. E o scena vizuala. Inauntru ceva tipa: Dumnezeule! Insa, sunt la lucru. Ma ocup de restul mai tarziu. Daca nu poti sa faci asa, las-o balta si iesi din joc.”

(…)

“Kevin credea sincer ca fotografiile pot intr-adevar schimba lumea, asa cum se intamplase in Vietnam pentru Statele Unite”, avea sa afirme regizorul Dan Krauss, autorul filmului “Moartea lui Kevin Carter”, realizat mult mai tarziu, in 2005. “El si contemporanii sai credeau ca fotografiile pot atrage atentia asupra Africii, ca vor ajuta la vindecarea unora din rele. [Premiul] a fost o mare incurajare pentru Kevin, dar in acelasi timp a fost insotit de o critica foarte puternica. Aceasta a cantarit enorm si a avut efecte devastatoare asupra lui”.

(…)

La ora 9 seara, Kevin Carter isi parcheaza camioneta rosie langa paraul Braamfonteinspruit, in suburbiile Johannesburg-ului, intr-un loc unde venea adesea sa se joace pe cand era copil. Cupleaza un furtun de gradinarit la teava de esapament a masinii, introduce celalalt capat pe fereastra din dreapta, da drumul la walkman si inhaleaza pana la moarte gazele iesite din esapament.

Conform necrologului aparut in Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Carter a lasat in masina mai multe scrisori adresate familiei si putinilor prieteni pe care ii avea. In nota de adio el isi marturisea toate cosmarurile, neputintele, regretul ca nu a ajutat copilul din cea mai cunoscuta fotografie a sa:

“Im pare rau, imi pare tare rau. Durerea depaseste bucuria de a trai pana intr-acolo incat bucuria nu mai exista.” […] Sunt bantuit de amintirile vii ale crimelor si cadavrelor si furiei si durerii… copiilor infometati sau raniti, ale tragatorilor nebuni, adesea politisti, ale calailor…”

Pana unde suferinta aproapelui devine spectacol pentru simturile noastre in asteptare, ca niste pasari de prada insetate de sange? Pana cand toate aceste lucuri cu care ne hranim se vor intoarce impotriva noastra, sfasiindu-ne din interior?

Din ciclul „Povesti de succes”.

Anunțuri
4 comentarii leave one →
  1. Mihaela permalink
    Octombrie 29, 2008 12:39 am

    Ia uite, gand la gand, si eu tot la Kevin Carter m-am gandit

    http://mihaelanedea.wordpress.com/2008/10/29/o-fotografie-care-a-facut-o-lume-intreaga-sa-planga/

    Se pare ca aceste cazuri au creat un adevarat curent in randul fotografilor, si nu numai, de pastrare a unei etici in fotografie

    Doamne ajuta,

    Mihaela

  2. viatalatara permalink
    Octombrie 29, 2008 8:19 am

    Nu stiu ce curent au creat, ca am vazut acum ca le lucreaza in photoshop direct, sau le insceneaza la fata locului. Cred ca stii la ce ma refer, au fost cazuri celebre. Money money money money…

Trackbacks

  1. O fotografie care a făcut o lume întreagă să plângă « PENTRU CEEA CE AR TREBUI SĂ FIE NOUA GENERAŢIE
  2. Razboi întru Cuvânt » Acatistul Sfantului Valeriu Gafencu si stirile zilei de 29 oct. 2008

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: