Skip to content

Copacul şi pisica

Octombrie 26, 2008

Acelasi Yevgeniy Sivokon care a regizat si „Lenea„. Un film de o poezie extraordinara, care m-a trimis cu gandul si la Micul Print (secventa „Apprivoise-moi!„) si la o povestire din manualul de Citire de clasa a IV-a, de pe vremea mea, „Cuiele„. Si la inca o poveste, din care va voi transcrie cateva bucati… Se cheama „Stâlpnicul şi ciocănitoarea” si este scrisa de Cosmina Dragomir.

Printr-un interesant concurs de împrejurări, un monah sihastru a primit ascultare de la părintele său duhovnic să-şi desăvârşească asceza tocmai în aglomeraţia unui oraş. Duhovnicul i-a explicat că a luat această decizie întrucât, după depăşirea unor copleşitoare trepte iniţiatice de către ucenic, a venit vremea unei încercări şi mai grele. Spunându-i că singurătatea extremă este în mijlocul mulţimii, l-a trimis să se pustnicească în centrul unei zgomotoase intersecţii. Bătrânul, coborât din pustie, a ajuns astfel în faţa blocului nostru. A privit mirat coloratele cutii pe roţi care duceau oameni şi care ţipau ascuţit, grăbite să treacă una înaintea alteia. Îngrijorat, acoperi pentru câteva clipe cu palmele ochii dezamăgiţi ai răbdării sale, ca unui prunc care nu trebuie să vadă totul.

Călugărul a venit pregătit cu un stâlp pe care l-a înfipt exact la întretăierea tuturor acelor drumuri şi s-a urcat în el.

Tot în faţa ferestrei noastre se înălţa şi singurul pom rămas în picioare în urma cosmetizării oraşului nostru, lucru care decojise până la gri toate străzile. În copac locuia un pui de ciocănitoare. (…)

Bătrânul se gândi că puiul de ciocănitoare n-ar pricepe înţelesul adânc al dragostei de Dumnezeu, cu atât mai puţin miracolul unei taine, şi se rugă mai departe.

-O să vă fie greu, domnule arbore, această intersecţie e definiţia tensiunii…

-E bine să vezi, dincolo de lucrurile fără însemnătate, în înfăţişarea oricărei răscruci, sâmburele unei Cruci.

-Da, şi totuşi… toate acestea, zgomotul, praful, ţăndările, agitaţia, îmi ucid încetul cu încetul pomul iubit!

-Pe frăţia ta o apasă, deci, o amară mâhnire?…

-E bolnav! Mă ocup îndeaproape de el, îi iau zilnic tensiunea sevei, îl apăr de insectele insistente. Dar din ce în ce mai vizibil aceasta intoxicare îi face rău şi medicii i-au recomandat să schimbe aerul. Să schimbe aerul! Uşor de cerut… Pe el, rămas singur în cartier, îl copleşeşte fumul cu care se luptă, frunzele lui nu mai pot face faţă… Suferă cumplit de această otrăvire: pielea lui, odată netedă, e acum măcinată, degetele lui, pe care le iubesc, îl ustură, gâtlejul lui de arbore tuşeşte în loc să murmure şi se îneacă des. Edilii oraşului sunt descumpăniţi că nu mai e rentabil şi vor să-l taie şi pe el. Sunt disperată! E unicul copac pe care l-am avut vreodată!

Stâlpnicului îi păru atât de rău, încât hotărî să nu mai vorbească deloc, să nu sporească cu niciun sunet durerea pomului.

Însă larma se lăsă în jurul lor ca o perdea sintetică de nesuferit. (…)

Şi pasărea adormi. Monahul o culese ca pe-o iarbă cosită, o piti sub haina lui neagră ca sub o coajă şi-i suflă toata noaptea peste creştet ca să o încălzească. Aici, în chilia ţesută, larma de afară care o torturase atâta vreme devenise un murmur ca de vânt, nici n-o mai simţea. Clintit în încredinţările sale legate de fiinţarea făpturilor mărunte şi care nu-cuvântă-tuturor, stâlpnicului îi păru nespus de rău că-l judecase a fi limbut pe bietul pui.

Acesta se trezi dimineaţă şi ceru să se cuibărească şi mai adânc, tocmai în inima noului Arbore. Sufletul pustnicului, fiind o esenţă nobilă şi foarte primitor, se deschise şi îl primi înăuntru, înconjurându-l cu mireasma de trup de lemn, de lacrimă şi mir. Ciocănitoarea ceru binecuvântare să se zăvorască şi să nu mai iasă niciodată de acolo. Bătrânul încuviinţă, spunând că aşa cum cel căzut a fost primul ei pom, el va fi de acum primul ei om. Ea-şi săpă o firidă în substanţa cristalizată, precum răşina, a sufletului omului şi se pustnici. De afară se auzeau cântând claxoane. Pentru că se ruga, unicul Arbore din stradă foşnea din şoapte ca din nişte ramuri.

Pustnicul purtător de pustnic îşi reluă locul şi nu mai coborî niciodată de pe stâlp. Chiar şi la Domnul, mult mai târziu, au plecat împreună. Buzunarele hainei lui lungi şi negre şi căuşul cu pasăre din piept îi erau pline de petale stinse, culese şi strânse în pumni. Pentru cine avea putinţă în a citi, pe toate scria „Ciocănitorii mele măiestre…”.

„Stâlpnicul şi ciocănitoarea”, impreuna cu multe alte povesti minunate, poate fi citit in cartea „Orasul infiat, orasul inviat. Un portret de cetate vazut de copii” (comanda on-line), un album cu peste o mie de desene ale copiilor de gradinita, care mai de care mai surprinzatoare. Desi pretul este un pic cam mare, nu trebuie sa uitati ca este un album de arta, tiparit in conditii grafice excelente… Pssst! Daca vreti, va spun si de unde il puteti cumpara la jumatate de pret!

4 comentarii leave one →
  1. Scomina permalink
    Octombrie 27, 2008 5:14 am

    Multumesc mult, Ancuta!

    Copacul si pisica sunt nemaipomeniti! Unde gasesti atatea lucruri extraordinare intr-o camaruta?! Ori calatoresti mult?!

    Te imbratisam cu totii!

  2. viatalatara permalink
    Octombrie 27, 2008 1:33 pm

    As zice din intamplare, dar nimic nu e din intamplare 😀

  3. Octombrie 27, 2008 10:30 pm

    Ar fi frumos daca Y. Sivokon ar ar face un film si dupa o poveste de-a Cosminei.

Trackbacks

  1. Razboi întru Cuvânt » CREDINTA FAST FOOD (News 26-27 oct.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: