Trecătorule

Intai de-a busilea, apoi te ridici incet, apoi cazi. Si iar te ridici. Apoi inveti sa mergi. Sa alergi. Din ce in ce in ce mai repede.

Ce are la inceput patru picioare, apoi doua, apoi patru roti?

Si fugi. Respiratia ta, propria respiratie, alearga sa te prinda din urma. Cand te-ai oprit, in sfarsit, s-o astepti, o vezi venind, obosita si fara chef. „Asta nu-i viata!” iti spune ea, propria ta respiratie. „Nu mai pot, sunt epuizata, draga! As lua o pauza.” „Ba nu!” incerci s-o convingi. „Nu e timp de odihna, avem atatea de facut impreuna! Daca tu ma lasi, eu o sa mor. Si, crede-ma, asta nu e in agenda mea de azi!”

Trecatorule, viata ta trece odata cu tine. Cu atat mai repede curge, cu cat fugi tu mai repede. Nu stiai? De fapt, cand fugi de moarte, fugi spre moarte.

O carte pentru oamenii grabiti, cei extrem de grabiti, ai zilelor noastre. Subtire, se citeste rapid. Suficient timp insa pentru ca respiratia ta, suflul, sufletul, sa te ajunga din urma. O carte care iti vorbeste despre bucuria mortii. Stiai? Si tu vei muri. Tot asa vei zambi oare, ca azi?

Sunt oameni care mor zambind. De aceea, li se spune „fericiti”. Nu este aceasta adevarata fericire, aceea ultima? Cand stii ca tot ce urmeaza sa ti se mai intample este cel mai bun moment din viata ta, desi va fi dincolo de ea?

– Iată, şi la mine a venit moartea, însă nu pe neaşteptate. De mulţi ani o aştept, zi de zi şi ceas de ceas. O aştept nu ca pe o vrăjmaşă, ci ca pe o prietenă, după cuvântul de Dumnezeu înţelepţitului Apostol Pável: Avem încredere şi binevoim mai vârtos să fim depărtaţi de trup şi să petrecem cu Domnul. (II Cor. 5:8) Moartea vine doar ca să-mi dezbrace sufletul de cămaşa trupului, de carne şi sânge, de această apă multă şi aceste oase multe. Pe toate acestea le va ridica de la sufletul meu, şi-l va slobozi să se înalţe, precum o pasăre din colivie, cu mila Atotmilostivului şi prin rugăciunile voastre, întru tăriile cerului, în adevărata lui patrie, în tărâmurile cele minunate ale luminii veşnice şi ale sfintelor lăcaşe.

Ce sa facem ca sa murim fericiti? Aceasta e intrebarea. Impacati cu lumea si cu noi, fara regrete, fara dureri, fara suspine. Cu zambetul pe buze. Spune-ne, Sfinte Náume, greu este?

– Voi lăsa vouă aşezământ, fraţi călugări, aşezământ cu adevărat scurt şi desluşit, după care eu însumi, smeritul, m’am ostenit a vieţui, aşezământ care poate şi pe voi vă va folosi. Acest aşezământ se cuprinde în numai patru cuvinte, încât lesne vă va fi a-l învăţa şi a-l pricepe. Aceste patru cuvinte, fraţi călugări, sânt: trezirea, pocăinţa, curăţirea şi împărtăşirea. Acestea sunt cele patru trepte pe calea mântuirii!

Trezirea, pentru ca dormim.

Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului îi place şi lui, iar ce nu îi place trupului nici lui nu îi place. Un astfel de suflet nu este călăuzit de minte, ci de trup – iar trupul este în sine ţărână oarbă. Şi, aşa, orb pe orb călăuzeşte, până ce se prăbuşesc amândoi în prăpastia morţii.

Dorm chiar si cei ce s-au trezit odata. Inceput bun sa punem cu totii, asadar!

Fericiţi sânteţi voi, monahii, căci v’aţi trezit! Sculatu-v’aţi din somnul păcatului şi v’aţi deşteptat din beţia cărnii. Treji fiind, aţi înţeles şi aţi simţit că desfătările cele trupeşti sânt amare şi serbede faţă de înaltele desfătări ale duhului. Grijiţi-vă, însă, să nu cădeţi din aceste desfătări duhovniceşti. Păziţi-vă să nu cădeţi înapoi în vărsăturile şi amărăciunile trupeşti, care otrăvesc sufletul, îl îmbată, îl adorm şi până la urmă îl şi ucid. Fiţi treji neîncetat, vegheaţi necurmat la voi înşivă. Treziţi-vă necontenit, pe voi şi pe cei dimprejur. Trezirea este cea dintâi pravilă a vieţii, cea dintâi treaptă pe calea mântuirii.

Pocainta, numai dupa trezire.

Câtă vreme omul nu se trezeşte din somnul păcatului, nici nu se poate pocăi, după cum un călător nu poate face al doilea pas dacă nu-l face pe cel dintâi. Oare îi poate părea rău cuiva care doarme până la amiază, că s’a culcat şi a dormit atâta vreme, până ce nu se trezeşte? Nu cel ce doarme se căieşte, ci cel ce s’a trezit. Asemenea şi în viaţa duhovnicească, pocăinţa vine după trezire.

De unde deducem lesne ca multi dintre noi dorm inca…

Pocăinţa are patru trepte. Ea poate fi mică, mijlocie, mare şi desăvârşită sau evanghelică. Nemulţumirea de sine este mică pocăinţă. Ruşinea de sine pricinuită de fărădelegi şi păcate este o pocăinţă de mijloc. Mânia de sine din pricina nelegiuirilor şi păcatelor avute este mare pocăinţă. Iar ura de sine este pocăinţa desăvârşită sau evanghelică.

Nicodim era nemulţumit de sine. Păcătosul vameş Zahéu se ruşina de sine. Apostolul Pétru, lepădându-se de Domnul, s’a mâniat pe sine. Iar femeia desfrânată care cu lacrimile sale a spălat picioarele Mântuitorului se ura pe sine.

Dar si pocainta e o arta…

Precum vânătorul vânează fiarele, aşa şi cel ce se pocăieşte aleargă neobosit după păcatele sale, ca să le afle şi să le nimicească. Sau precum un om desculţ care aleargă mult pe câmp, când se va aşeza şi va începe a-şi smulge ţepii din picioare, oare îi va scoate doar pe unii şi îi va lăsa pe alţii, sau îi va smulge pe toţi? Negreşit, îi va smulge pe toţi.

Despre celelalte doua trepte, va invit sa le cititi chiar in carte. Dar numai daca vi s-a urât cu somnul…