Skip to content

O abilitate specială

August 26, 2008

Astazi mi-am dat seama ca vietuirea la casa mi-a oferit un al saselea simt: acela de a vedea prin gard. Stiu sigur ca nu-l aveam cand ne-am mutat aici si mai stiu ca tot restul vecinilor nu se plangea de lipsa lui. Pentru ca, spre uimirea mea, ei ma vedeau prin acelasi gard prin care eu nu-i vedeam – si in acelasi timp.

Astazi, fara a depune vreun efort deosebit, am vazut-o prin gard pe Anisoara trecand cu bicicleta. Am vazut-o ca si cum gardul nu exista. Sa nu uit sa precizez: gardul este din uluci, sa nu credeti ca vorbim de un gard de beton. Ca doar nu-s Superman. Uluca langa uluca, asezate foarte aproape, la o distanta cam de o jumatate de centimetru una de alta.

Pana acum, privirea mi se izbea de uluci ca o minge de ping-pong. Astazi, fara sa vreau, am lasat privirea sa curga prin fasiile inguste dintre. Si privirea a ajuns dincolo.

Desigur, este un fenomen straniu. Daca ai sta lipit de gard, ar fi perfect explicabil. Dar, de la distanta, gardul devine o masa compacta si obturanta. Iar daca mai adaugi si miopia mea, ramai fara speranta. Sincera sa fiu, nici nu credeam ca voi putea vreodata sa vad astfel, asa ca nici nu speram, nici nu ma asteptam. S-a intamplat, pur si simplu.

Apoi am incercat sa inteleg fenomenul. Cum se poate compune imaginea unui om care merge pe bicicleta, vazut de la distanta, printr-un gard de uluci. Si mi-am amintit principiul de functionare cinematografic. Intr-un film, nu vedem o curgere continua, ci o succesiune de imagini care, derulate rapid, compun miscarea. Daca intr-un film succesiunea este temporala, printr-un gard e spatiala. Ulucile sunt marginile negre, iar spatiul dintre sunt cadrele propriu-zise. De unde imaginea Anisoarei s-a compus perfect intreaga, ca si cum gardul n-ar fi existat.

Aceasta scena m-a facut sa-mi amintesc o alta, dintr-un film. Un film mare, celebru, plin de trairi si semnificatii. Un film din care, straniu, nu am retinut nimic. Decat secventa despre care vreau sa va povestesc. Probabil minora, cu siguranta ca daca ati vazut filmul, nu v-o amintiti, iar daca nu l-ati vazut, hm, cu atat mai putin. Si anume, o plimbare printre coloane, filmata in contrejour. Nu se vede decat personajul, mergand inainte, iar spatiile dintre coloane se succed in urma lui, in alb-negru, ca niste dreptungiuri rotunjite la margini. Niste dreptunghiuri care, privite astfel, trimit la cadrele benzii unui film, traversate in mod bizar de un persoanj iesit chiar din ele.

O succesiune spatiala oferita de insasi succesiunea temporala care este filmul insusi.

N-ati inteles nimic, stiu, iar pe youtube n-am gasit atat de putin importanta secventa povestita. Am gasit insa alta, pe care v-o ofer laolalta cu invitatia de-a va lasa descoperiti de filme care va cauta sa va deruleze, secventa cu secventa, pana la final:

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. August 27, 2008 12:10 am

    interesant, desi experimentez in minte recompuneri de big pictures din cadre mici, nu m am gandit prea mult la asta. si imi dau seama ca imaginatia si experienta anterioara ne inlesnesc „vederea prin gard”. ia sa o pun pe kiti sa mi descrie o imagine daca ii arat doar cateva cadre din ea. nu cred sa obtin prea mult din pacate. pentru ca pentru ea sau pentru copii ca ea sa vada the big picture este o adevarata provocare.
    abia astept sa ne mutam la tara, poate se schimba din perspectiva si pentru kiti a mea. apropo, mai rad de baiatul al mare caruia ii spun cateodata in gluma sa nu fie taran ca inca nu ne am mutat la tara:)

  2. viatalatara permalink
    August 27, 2008 12:13 pm

    am citit ca lucrezi cu imaginea unei feţe pe care kiti pune nasul, ochii, gura. ia incearca sa faci un fel de puzzle, sa tai o imagine fâşii (ca gardul) si ea sa le aseze una langa alta. crezi ca e prea complicat?

    aveti de gand sa va mutati la tara? v-ati ales deja un loc, sau e doar un vis? 🙂

  3. MihaelaMaria permalink
    August 27, 2008 1:33 pm

    Nu, nu cred ca e prea complicat, cel putin nu dpdv motor. ea face puzzleuri, le face cu stoicism dar fara pasiune. insa ideea e f buna pt ca nu ar fi „doar” un puzzle, ci ar fi vorba de reconstituirea unei fete umane. multumesc pt idee.

    am ales locul, nu e atat de izolat cum ar fi putut fi, insa e asa o liniste acolo…si casa se construieste deja. insa nu singura si pe moment suntem „obositi”, avem nevoie de timp sa ne „tragem sufletele”. speram sa ne mutam in cateva luni. oare sunt prea optimista?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: