Dinamită!

Iata citesc o carte si nu ma pot abtine sa astept pana o termin ca sa va povestesc despre ea. Este cartea Maicii Siluana – Meşteşugul bucuriei (Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi). Daca jurnalul convertirii poate fi comparat cu o dalta care sapa in piatra sa descopere statuia care dormea ascunsa in ea, „Meşteşugul” este dinamita pusa acestei statui slefuite cu atata grija.

In „Spovedanie neterminată” avem drumul dureros, sangeros, care trece pe langa prapastia nebuniei si coboara din ce in ce mai adanc, pana la descoperirea Adevarului interior. Suntem martori la schimbarea miraculoasa „la faţă” si la viaţă a unui intelectual ateu, mandru, depresiv, desfranat, desfigurat. Vedem pe viu cum i se spulbera trupul si sufletul cladite dupa legea veche a filozofiei si a moralei si se construieste un trup si un suflet nou, dupa legea cea noua a iubirii. O carte datatoare de mare speranta, de nebunie sfanta, un strigat din toate puterile a vestii celei bune ca Hristos a inviat si moartea s-a omorat.

Continuarea „Spovedaniei” este „Meşteşugul”. Cartea asta are un defect mare, din pacate. Este extraordinara fara suisuri si coborasuri, fara pauze. Si cum nu poti striga la fiecare pasaj „Minunat!”, ajungi sa te obisnuiesti cu minunatul. Ajungi sa nu mai observi toate nuantele. De bucuria cititului, te trezesti ca nu zabovesti atat cat ar trebui la fiecare paragraf. E un fel de lacomie a lecturii care te face sa inghiti mai mult decat poti digera, fara a te putea opri. Poate ca ar fi trebuit sa fie o carte cu poze. Cu peisaje, cu valurile marii, cu cerul plin de stele, cu flori de colt, ceva asupra caruia sa te opresti odihnindu-ti ochii si lasand mintea sa mestece in liniste cuvintele tari, din carne cruda, pe care ni le ofera cartea.

Stiti ce m-a impresionat cel mai tare, dincolo de continutul, repet, extraordinar? M-a impresionat jertfa Maicii. Parca se pune pe sine pe tava, se diseca in fata ochilor nostri doritori de a fi scosi din adormire si ni se ofera, cu tot ce are si – poate – cu ce n-are, ca acel abate din Michaux citat de Steinhardt in Daruind vei dobandi:

Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce – cu nemaipomenita sfruntare – ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el – in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului – ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta – ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia.

“Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu.”

Maica ne ofera totul, toata experienta ei, toate gandurile ei, toate nelinistile si toate metodele de linistire invatate in timp, cu o sinceritate de spovedanie. Ne ofera tot ce are, pentru a dobandi si noi macar putin. De asta, cartea capata o utilitate fabuloasa: fa aşa si ai scapat! Iar acel aşa e intotdeauna un gest nonconformist, nebunesc, si in acelasi timp extrem de firesc si de conform cu invatatura Bisericii. Va dau un exemplu dintr-un pasaj la care am ajuns acum:

Spun tinerii: „Dumnezeu nu este bun, ca ne impiedica orice placere”. Ce placere? Placerea sexuala o cunosti? Da. Ti-a dat Dumnezeu peste mana cand…? Nu. Nu te-a pocnit atunci cand ai bagat tigarea in gura? Nu. Atunci ce ai cu El. Dumnezeu este cu tine. Unde-I? El zice: „Puiule, cand ti-i satura de tigara, vino la Mine si iti voi da o altfel de tigara minunata: Numele Meu. Zi Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu (inspiratie), miluieste-ma pe mine, pacatosul (expiratie). Daca tragi cateva astfel de tigari, doua-trei astfel de pachete pe zi, nu-ti mai trebuie nimic altceva.

Rodul acestei carti-dinamita este unul simplu: sparge piatra. Prin ras, prin plans, prin cutremur, prin explozii repetate si bine tintite, betoane, stanci, straturi sedimentare, pietre la rinichi si tartrul dentar crapa si se desface in bucati care-ti cad la picioare. Stiti povestea cu Fat-Frumos si calul care mananca jar? Nu doar ca intinereste, dar zboara pana la cer si-napoi de trei ori. Asa sa o ridicam si noi pe Maica la Dumnezeu cu rugaciunile noastre, mai ales acum, cand e mare nevoie.

Maicuta draga, va iubim!