Skip to content

„Piuliţă”

Iunie 11, 2008

„Piuliţă” este forma nominala, hipocoristica, a interjectiei „piu-piu”. „Piuliţă” i-a zis baiatul, intr-un moment de inspiratie, piuiului de vrabie gasit azi in iarba.

Plimbam caruciorul cu bebe, prin curte, cand l-am vazut in iarba, langa gard. Mi-am dat seama imediat ca e un pui cazut din cuib, desi, de la distanta, arata ca o vrabie obisnuita, pentru ca era acoperit de pene. Dar am observat „casul de la bot” si am indraznit sa ma apropii, vorbindu-i. Nu a fugit, nu stia cum. L-am luat in mana si s-a prins cu gherutele de deget. Nu-mi venea sa cred, niciodata nu am mai tinut in mana un pui de vrabie… si acum, cand scriu, mi-e dor de el. L-am alintat cum m-am priceput, pe capsor si pe gusulita, l-am pupat, i-am dat paine si apa, i-am facut un culcus intr-un ghivechi si l-am lasat unde l-am gasit, langa gard, sperand ca va veni sa-l ia mamica lui.

Nu le-am spus copiilor nimic despre el, atat mai trebuia, sa-l navaleasca cetele barbare! Oricum era ora lor de culcare si am sperat ca, pana se vor trezi, puiul sa fie deja in cuibusor, la el acasa. Dar, cand m-am intors, dupa o vreme, era tot jos, un metru mai incolo, iar in jurul lui ciripeau foarte tare trei-patru vrabii (cred ca-i dadeau indicatii de zbor). L-am luat, l-am pus mai sus, pe gard, cu grija sa nu cada de acolo, sperand ca va fi mai usor de ridicat de ai lui. Dar dupa inca o vreme, destul de lunga, l-am gasit tot pe jos, ciripind tare. M-am urcat sa-i caut cuibul, dar n-am reusit sa-l gasesc. Atunci m-am gandit ca, pana invata sa zboare, ca sa nu-l manance vreo pisica sau vreo cioara, sa-l duc in casa si sa-l ingrijesc. A fost deliciul lui bebe, care era ba speriata, ba indraznea sa-i intinda un deget, pe care puiul i-l ciugulea, constiincios. Cand au venit si cei mari, din fericire, nu s-au apropiat foarte tare, desi au facut pe indienii in jurul lui.

Puiul, vazandu-i, se refugia de pe mana mea pe piept sau pe umar, parca imi cerea ajutorul.

-Crede ca sunt mamica lui, le-am explicat copiilor.

-Mami, dar pe noi ne mai iubesti acum? a intrebat fata cea mare.

Vrabioiul se atasase foarte tare de mine, nu mai vroia sa paraseasca degetul pentru vreo sarma sau gardul de afara. Avea ochisorii cat doua neghinite, curiosi si increzatori. Ii placea sa-i mangai gusa. Ah! nu mai stiam cum sa-l dragalesc, sa nu-l strivesc.

Cand sotul a venit acasa, m-a gasit cu el pe cap. Facea deja parte din familie. In cele cateva ore care trecusera de cand il intalnisem, puiul nostru facuse niste progrese remarcabile, incepuse sa zboare din ce in ce mai bine, sa sara din ce in ce mai departe. Daca il lasam in gradina, langa gard, il gaseam din ce in ce mai departe, si totusi nu era greu de gasit, datorita vrabiutelor care se roteau deasupra lui.

Pe seara, a trecut cineva pe la noi si l-am lasat mai multa vreme singur. Tarziu, cand l-am cautat, nu l-am mai gasit. Imi era si frica sa calc prin iarba, sa nu cumva sa-l strivesc. Nici vrabiutele nu mai dadeau ocol. Ce-o fi cu el? Sa fi ajuns in curtea vecinului? Sa fi-nvatat sa zboare? Sa-l fi mancat vreo pisicuta?

Nu stiu. Dar tare mi-e dor de ochisorii lui mici, inchizandu-se a somn in causul palmei mele, in timp ce baiatul ii canta, stalcit, cantecul de somn dupa Mozart…

5 comentarii leave one →
  1. Adriana permalink
    Iunie 12, 2008 1:41 am

    L-ai cautat sub dulapuri? Dupa o perdea..
    Offf, mititelul:((

  2. viatalatara permalink
    Iunie 12, 2008 9:21 am

    Nu, afara l-am pierdut, in curte. Dar l-am gasit azi-dmineata!

  3. alexutza permalink
    Iunie 19, 2008 3:32 pm

    Am avut si noi un „Piulita” acum un an, eram acasa la socrii mei si dupa o furtuna de vara ca-n basme, cu grindina cu tot, l-am pescuit mic si golas dintr-o baltoaca. Parea aproape mort, dar eu am insistat sa il iau, chit ca imi moare in brate. A iesit soarele si s-a uscat puiul nostru, a stat cu noi o noapte apoi l-am dus inapoi la parintii lui.

    Nu pot sa-ti zic ce fericiti au fost toti vrabiutii, m-am simtit eu cel mai fericit om ca am putut sa fac atita lume fericita. Daca nu au roit in jurul nostru, au facut galagie – era aproape ca intr-un film fantasy.

  4. viatalatara permalink
    Iunie 20, 2008 10:53 pm

    tu esti mama ranitilor, din cate te stiu, parca si niste pisici culesesei de pe strada 🙂

  5. Aprilie 15, 2012 11:21 pm

    Ce poveste frumoasa! Ce frumos povestiti de viata de la tara! Hristos a inviat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: