Dupa ploaie

Intotdeauna mi-a placut ploaia. Poate din cauza ca m-am nascut toamna si o privesc sentimental. Poate din cauza ca e datatoare de visare blanda. Pur si simplu, de cand ma stiu, parca ma vad, copil, fara sa-mi fie frica, urmarind fulgerele noaptea si linistea fosnitoare care ma adormea ca o mama.

Mai tarziu, cand m-am facut mare, imi placea sa ma plimb prin ploaie, ori din teribilism, ori pentru ca o simteam curatitoare. Apa, apa, element primordial, unul din remediile cele mai puternice de calmare a nebunilor, imi limpezea furiile existentiale. Si mai tarziu, cand m-am facut si mai mare, o simteam grea ca plumblul si greu de purtat altfel decat in somn profund.

Aici, la casa, ploaia e minunata. Avem ploi cu soare, ploi de ici pana colo, ploi puternice, ploi intunecate. Cel putin, din cate-am cunoscut pana acum. Sa o asculti, s-o vezi, sa o adulmeci, sa simti cum urci instantaneu pe munte dupa primii stropi, ei da, asta e ploaia noastra.

Aseara, dupa ploaie, ma pregateam sa incui usa de la intrare, dar nu m-am indurat sa nu o deschid un pic, sa mai iau niste aer. In prag, in noapte, doua umbre mari, saltarete. Hop-hop, au coborat treptele si s-au oprit, asteptand.

Le-am privit si, fiind primite la superoferta, vi le ofer, acum, si voua. Oac!