Skip to content

Sufletul unei case

Aprilie 5, 2008

Am fost aseara la casuta. Dupa trei luni de la prima vizita, am regasit-o mai mica, mai burgheza, mai stanjenita. Parca voia sa-si traga o perdea, ceva, sa-si ascunda goliciunea.

In tot timpul asta cat visasem la ea, imaginatia mea o umflase, o periase si-o decorase in diverse stiluri. Adica o imbracasem ba in ie, ba in porfira. In realitate, ea isi intindea supusa canapeaua de piele, fara a spune un cuvant, neclintita si rece.

În muzeele de etnografie îmi lipsea frumuseţea obiectului. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca şi producerea lor. spunea Bernea in Jurnalul sau. Si continua:

A face un muzeu în sensul de a-l intui, imagina, contura, conduce „spre”, şi nu a consuma bruma de „energie fină” cu care te-a înzestrat Dumnezeu pentru a avea grijă de frecvenţă, dacă ” s-a tras apa” la closet, dacă oamenii se înţeleg, dacă oamenii vor să se înţeleagă, dacă treburile sunt bine repartizate şi realizate până la ultimul chiţibuş. E oare normal ca rolul meu acolo să fie „aducerea aminte” repetată până la oboseală a anumitor lucruri vitale în procesul de naştere a muzeului?!!

si, din nou:

A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

Bernea sustine cu multa convingere ca obiectele au suflet.

De obicei este preferat obiectul vechi şi „muncit”. În fond, şi ţăranul acordă atenţie aceloraşi obiecte. Nimeni nu păstrează o cămaşă de lucru. Tot timpul lucrurile sunt împărţite în obiecte majore, puternice, şi obiecte minore, slabe. Şi poate că nici nu este greşit; problema este să recunoşti ce este major. De pildă, nimic mai pauper decât crucile olteneşti care se urcă în pom şi, cu toate acestea, puţine lucruri sunt mai tari ca acele cruci. Nu este vorba de valoarea artistică. Ajungem la termeni vagi pentru ştiinţă… Crucile acelea au un duh. În ele s-a investit enorm. Nu ţine puterea acelor obiecte de capacitatea lor de a fi un obiect total? Chiar dacă sunt mici şi neimportante. Crucile acelea mergeau pe verticală dacă erau pe jos nu observam că sunt atâtea cruci. Nu erau puse pe stâlp, ci pe un pom mare şi verde. Te uitai şi se pierdeau crucile sus, în cer. Şi natura este tare. Şi biserica te impresionează pentru că simţi că este tare.

Cautarea sensurilor este una interioara.

Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect.

Si, surprinzator:

Materie / spirit. Opoziţie falsă. Starea „materială” este specifică omului, condiţiei umane. Studiul materiei, al materialităţii, o temă profund spirituală pentru creştin. Universul material creştin este prefigurat şi preexistent propovăduirii apostolice.

Materia este cea de care se agaţă spiritul.

Si, iar:

Am îndoieli, de pildă, că un muzeu ca Muzeul Ţăranului Român – care nu e un muzeu de capodopere, ci un muzeu de context, de relaţie (între obiecte, între obiecte şi spaţiu), de ritm – poate fi conceput în afara unei gândiri cu privire la materialitate şi cu privire la raportul între materialităţi.

Artele văzului au înflorit în perioadele când relaţia cu materia era guvernată de o bucurie deplină.

Si „asa nu”-ul:

Pentru că omul de azi (vizitatorul) nu înţelege (nu aude, nu vede) decât ceea ce loveşte, e tare, zgomotos, evident, trebuie ca cele de mai sus să fie clar marcate într-un segment al muzeului – pentru cei mai subtili tot discursul muzeal va fi îmbibat, „ţesut” la „marele război” al rugăciunii şi transcendentului.

Expunerea trebuie să cânte sau trebuie să fie o carte de învăţătură, dar ceva mai subtil, la care nu se vine ca la o chiftea…

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Un cuvant de incurajare:

Îndreptarea spre scopul propus prin tatonări, ezitări şi nelinişti, grave dileme în alegerea obiectelor… incertitudinea mută care planează asupra obiectelor, chiar şi după definirea unui spaţiu… fotografii lipite de zid… pereţi cu o materialitate pregnantă care devin ceea ce numim „spaţiul activ”… mobilier conceput ca un suport legat existenţial şi consubstanţial cu patrimoniul expus pentru o contemplare directă… utilizarea unor materii care contrazic frustreţea altora… acceptarea şi cultivarea condiţiei „sărace” şi transformarea ei în virtute… proasta finisare şi incorporarea accidentului… elementele de arhitectură ale clădirii care sunt cu totul străine civilizaţiei tradiţionale… asumarea tuturor întâmplărilor şi neputinţelor printr-un gest care se vrea de blândă şi umilă acceptare, deşi poate părea o infatuare suverană… toate acestea sunt elementele care configurează muzeografia noastră, ce poate fi gândită ca un act de recuperare a vieţii, cu tot farmecul şi căldura ei.

Si acum, liniste:

Obiect cald, obiect deschis, obiect viu, obiect acoperitor…

Obiectul tradiţional este un obiect puternic prin adecvarea perfectă a aspectului la scop.

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Un cântec de privighetoare, un scârţâit de osie, un claxon… Cred că „substanţa preţioasă” a obiectului tradiţional e mai puţin legată de „natural” şi mai mult de „organic”. Obiectul reflectă întregul. Obiectele produse de lumea actuală sunt funcţie şi, în rest, materie.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Si cateva

Metode de lucru
– frumuseţea ca mijloc de (comunicare) afirmare a adevărului
– bucuria – agent puternic de accelerare a implicării şi înţelegerii
– accent special pe elementul vizual

Mai ales:

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Un pic mai mult:

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Dumnezeu iubeşte ce este fragil, plăpând, slab. Nu iubeşte ce este puternic, tare, încremenit: de pildă, piatra. Ce înseamnă fragil în cazul unui discurs muzeal, într-un mod de expunere? Supleţe, eroare şi hazard asumate, incorporate în teza de lucru. De altfel, obiectul ne spune ce să facem cu el. Ajunge să te supui firesc. Legile obiectului sunt slabe, deci plăcute lui Dumnezeu. Cum se manifestă o astfel de muzeologie? Legături cu profundă justificare; legături aparent întâmplătoare; legături întâmplătoare; alternări neaşteptate; grupări care nu suportă explicaţii, justificări ştiinţifice; un mod de prezentare care să rezulte din situaţia nouă a obiectului devenit piesă de muzeu.

Fără un raport între lucruri – care raport este posibil doar având repere – nu există ritm. Fără ritm nu putem avea viaţă. Reperul este accepţiunea cea mai înaltă a ideii de desen şi de muzică, principiul făcător de viaţă… (În cazul în care considerăm desenul drept cea mai importantă activitate a omului, când scrii, desenezi, când ari câmpul, desenezi, când cânţi, desenezi, când faci copii, desenezi…).

Reperul este folositor şi pentru că permite existenţa libertăţii. Este un nonsens conceperea libertăţii fără un sistem de referinţă…! Fără reper şi fără convenţie, coerent înţelese şi aplicate, începe neadecvarea, adică „siluirea” regulilor de funcţionare, începe Kitsch-ul universal, boala şi, în final, moartea. Convenţiile ce privesc existenţa şi viabilitatea unui domeniu nu sunt imuabile, în cazul vidării lor de sens e nevoie de altele noi.

Mă pregătesc pentru acele lucruri importante, acele lucruri pe care dacă le-ai putea defini cu exactitate, nu le-ai mai face. E vorba mai degrabă de un scop inefabil, greu de formulat şi cu atât mai valoros cu cât e mai greu de formulat. Mi-am ascuţit uneltele, m-am pregătit din punct de vedere al meseriei, totul pentru realizarea unei foarte mari mobilităţi, unei mari game de posibilităţi de expresie.

* * *

„domnule Bernea, acum doua zile am plans in hohote cand am vazut doua grupuri trecand prin muzeu fara macar sa priveasca, discutand de alte lucruri… nu se poate una ca asta, nu se poatel! voiam sa va propun sa punem o bâtă mare la intrarea in muzeu si un afis: cine trece pe aici fara sa fie atent, o sa o ia pe spinare! mai bine sa nu intre daca nu are de gand sa inteleaga!”.

mi-a aruncat o privire piezisa, sa vada: glumesc sau sunt serioasa? abia apoi mi-a zis, politicos sau nostalgic: „da… asa ar trebui sa facem…”

Dupa 6 luni, totul avea sa fie istorie.

* * *

Si acum, sa lepadam functionalul si sa recream organicul, intr-un spatiu burghez, mai greu decat comunismul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: