Cum ne-am mutat la ţară
Căutările…
Sa schimbi praful pe colb. Si mai ales, sa schimbi aerul din lume, din plamanii tai. Sa nu mai vezi blocuri. Niciodata. Nici dinauntru, nici de afara. Sa schimbi dinauntrul, sa schimbi afara. Sa te cojesti de pielea moarta ca un sarpe intelept si sa fugi, sa fugi unde-oi vedea cu ochii. Oriunde, numai sa fie departe.
Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca nu era week-end pe care sa-l petrecem in oras, asta timp de cativa ani de zile. Orasul insemna pe atunci facultatea, biblioteca, Cismigiul uneori si vecerniile de la Biserica Rusa, intotdeauna. Orasul era oras, avea bucuriile lui, dar nu puteam concepe sa treaca saptamana fara sa lasi Gara de Nord, cu sticlele aruncate printre sine, in spate. Gura de aer furata de prin alte parti ne tinea uneori 2-3 zile, dar apoi aparea iarasi sufocarea. Dar nu plecam din principiu, nici nu aveam dorinta de a vedea locuri noi, sau vechi. Plecam pur si simplu asa, ritualic.
Povestea spusa aseara devine astfel instrumentul pentru cautarea adevaratei povesti, cheia care deschide cutiuta muzicala a memoriei. Amintirile care apar dupa scris vor fi intotdeuna altele decat amintirile despre care ai scris, desi momentul povestit este acelasi. Scopul povestii nu mai este astfel sa depeni amintirile, ci sa iti amintesti cu adevarat.
Cum a inceput totul (varianta)
Dorinta noastra de a parasi orasul nu ar fi fost atat de tulburatoare, vie, nebuneasca, daca nu ar fi avut o baza metafizica. Disconfortul fizic si estetic produs de cartierul comunist era, de fapt, un disconfort spiritual. Fuga dupa natura era fuga dupa Dumnezeu.
Insomnii la patrat (continuarea povestii)
Ce fac acolo, pe-ntuneric, gravida si cu pupilele dilatate?
Desenez planul casei, ai ghicit!!!
Great Friends (continuarea povestii)
Zile si nopti am stat si am descarcat imagini cu toate operele gaudiene, chiar si cu cele care nu mi-ar fi fost de niciun folos vreodata la constructia unei case. Daca stau bine sa ma gandesc, niciuna nu mi-ar fi fost de folos. Dar scopul meu declarat era altul: sa vad, sa absorb, sa ma impregnez de geniu. Sa patrund in mintea, ochiul, mana marelui artist. Sa inteleg ce inseamna o casa – o casa nu din cele patrate in care stau eu si tu, ci din cele spiralate, rasucite, coscovite ca niste pesteri scurse.
De-a v-ati ascunselea (o bucla temporala)
Spre sfarsitul celei de-a treia sarcini, am simtit ca am ajuns la limita. Trebuie sa ne mutam, i-am spus sotului, cum o sa incapem cu totii intr-un apartament de 2 camere? O fi terminat prietenul dezmembrarea? Nu inca, zice el, a fost ocupat cu altele, el nici nu se grabeste, de fapt, noi suntem aia disperati. Gata, zic eu, vindem apartamentul si luam unul mai mare, langa un parc, asta e cea mai buna solutie pentru moment. Am stat eu azi-noapte si am vazut ce preturi sunt, ne putem permite, hai sa ne grabim, pana nu nasc! Nici nu ma gandesc sa ne mutam iar la bloc, zice el. Asta inseamna ca vom amana casa cu zece ani.
Nepotrivire de caractere (continuarea povestii)
Zona era frumoasa, numai ca vederea casei de departe nu m-a incantat prea tare. Desigur, stilul brancovenesc era idealul, dar eu aflasem intre timp ca idealurile sunt pentru visat, iar casele, pentru locuit. Totusi, ce vedeam din poarta era un desen tremurat de copil de 4 ani, care nu stie bine sa tina un pix in mana. Ma mai urmarea si stafia lui Paleologu, cu obsesiile lui estetice, cu tot.
Aproape departe (continuarea povestii)
Cu o zi inainte de a semna precontractul, ne-am gandit sa o revedem. Pe drum, ce idee-mi vine? Ce-ar fi sa o vada si un specialist, mai ales ca auzisem mai demult niste povesti horror cu arhitecti care, in ultimul moment, descopera vicii de structura invizibile unui ochi profan. Si, cum aveam un arhitect printre cunoscuti, l-am si sunat, dar, nu stiu din ce motiv, nu ne-a raspuns atunci la telefon.
Impotriva ghiciturilor in stele si cafele
Sa fi stiut ce ma asteapta, asta sigur ma lasa cu ochii goi si buza cazuta, lacrimi neuscate si muci nestersi. Pentru ca visele mele nu sunt pe termen lung, nu bat mai mult de 3 saptamani, iar cu eforturi intense, 2 luni. Si am avut intotdeauna convingerea ca ne vom muta imediat, sau vom incepe constructia unei case in cel mai scurt timp posibil… deoarece ne grabeam. Restul intrebarilor (de genul: aveti banii necesari) erau absurde, pentru ca intrau in detalii inutile.
Paradigma lui deja-vu (continuarea povestii)
Dupa inca o ora de discutii la telefon, ma culc, ostenita. La 4 dimineata il trezesc pe sot: Nu o luam! Nu se poate sa o luam! Sunt toti banii nostri, nu-i putem arunca aiurea! Mai cautam, daca am gasit-o pe asta, sigur mai sunt si altele…
Alte ore de discutii. Obositi, chinuiti, storsi, clacati in picioare. Totul, in numai o zi. Astazi ar fi trebuit sa semnam precontractul. Ridicole filmele americane…
Hârburi de nădejde (continuarea poveştii)
Din caramida, noua, cu beci si garaj, sobe si un placut miros de busuioc, cu nuc in curte si vita de vie, in fata noastra prindea sa se infiripe conturul unei palpabile mutari. Copiii alergau deja prin curte, imposibil de bagat iarasi in lesa de oraseni. Cu unghiile aproape infipte in zid, nu ma vedeam plecata de acolo.
Schimb de vise (continuarea poveştii)
Prin fata ochilor imi curgeau toate planurile casei asa cum mi-o dorisem si-o visasem ani la rand, cu pridvor si arcade, cu terasa spatioasa si loc umbrit pentru biblioteca. Realitatea, prea saraca, palea si-si pierdea gustul in fata irealului geneors si inconsistent.
Va urma…
Prima lună la ţară
Ma uitam fara a reusi sa ma opresc la iarba unduind in ploaie. Era ceva atat de ancestral, bland si duios, ca un cantec de leagan cantat de o mama in visul unui copil orfan.
Asezata pe jos, pe parchetul prafuit, incercam sa ma simt acasa. Oranduiam mental lucrurile personale intr-un spatiu in care ma trezisem intrata pe furis. Ca si cum stai si bati la o usa ani si ani, dupa care, cu un scartait, usa se deschide singura. Intri si gasesti o cutie de scrisori plina, pe masa. Te uiti si tresari. Toate scrisorile erau pe numele tau. Erai acasa.
Un cal alb, alergand prin ploaie, pe contrasens, printre masini, cu picioarele din fata legate.
Cand in sfarist am pus piciorul in casa noastra, in ziua in care am primit cheile, ne-am speriat amandoi, desi nu am vrut sa se vada. Totul era pustiu, pe jos ramasesera urmele incaltarilor ude ale hamalilor tocmiti sa duca mobila fostilor proprietari. Mai era si praf, mizerie straina, iar afara ploua oblic, alternativ cu soare. Camera pentru dressing se dovedea inutilizabila, din cauza inclinarii mansardei. Paturile supraetajate ale copiilor pareau ca nu incap niciunde. Gaini cotcodaceau, avioane treceau, iar noi, in centrul acestui nou univers, incercand sa facem ordine. Intorsi pe seara in oras, ne-am oprit in primul KFC care ne-a iesit in cale. Buricul targului parea mai frumos ca niciodata. Liniste. Lume in vacanta. Imi numaram pasii pe trotuar de parca erau ultimii mei pasi risipiti pe ultimul trotuar din lume. Si, mai ales, ma simteam acasa alaturi de oamenii astia familiari, pe care nu-i mai vazusem in viata mea.
(o fotografie din prima dimineata in care ne-am trezit in casa noua)
Azi noapte, pe la 2, m-am trezit sa beau apa si am cautat din obisnuinta luna pe cer. La bloc o vedeam intotdeauna intr-un loc anume de pe geam, aici nu mai era acolo. Probabil geamul era de vina. Uimita, am inceput sa scormonesc in noapte cu privirea mea mioapa. Si brusc am amutit. O tacere totala, coplesitoare, ma invadase. Nici un gand nu-si mai tarsea bocancii prin mine. Calea Lactee, de o frumusete rara, ca o muzica ivita din senin. Era un Bach vizual, cantat fara clape.
- Este cel mai bun raport calitate-pret! ma asigura el, incantat.
Eu ma uitam cum arata pusa in spatele canapelei, vazand cum cad in falduri cele 2 saptamani de munca de amenajare, pe care o singura lampa ieftina, cu un clic, le detona zambind. Problema cea mare era ca sotului ii placea, iar cu sotul se aliase si mama, pentru care ieftinul face parte din categoria frumosului extrem. Eu ma dadeam din colt in colt, cu acelasi zambet inghetat penibil peste dinti.
Daca deschizi fereastra, auzi greierele. Apoi, peste cateva clipe, cand urechea se ascute, iti dai seama ca nu e doar un greiere, ci sunt sute de mii de greieri. Unul este doar cel de langa geamul tau, pe care-l auzi “in prim-plan”. Sutele de mii sunt fundalul sonor care, din neatentie, poate fi confundat cu linistea.
Doar cand te pui in pat, cu geamul deschis, si nu adormi imediat, ii auzi pe toti, pana la ultimul. Cantecul lor seamana cel mai bine cu un val de mare. Se aude undeva departe, apoi creste suav in intensitate si ajunge sa se sparga de varfurile degetelor tale ude care preiau vibratiile ca niste coarde. Senzatia este desavarsita si insatiabila. Auzul devenit vaz priveste valurile sonore in care niciunul din protagonisti nu greseste vreo intrare. Patul, pe aceste valuri, se leagana ca o barca dintr-o poveste din copilarie si cazi intr-un somn intrauterin, regenerant, vesnic.
Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri.
(fotografii cu primul stadiu de amenajare al casei. intre timp s-au mai schimbat cateva detalii, dar atunci, asa a fost…)
Trackback-uri & Pingback-uri
- Răsăritul din ceaţă « Viaţa la ţară
- Hârburi de vise (continuarea poveştii) « Viaţa la ţară
- Mihnea Măruţă » Blog Archive » “Dacă deschizi fereastra, auzi greierele. Apoi, îţi dai seama că nu e doar un greiere, ci sute de mii”
poza de mai sus faina.
Citindu-te am avut impresia ca cineva a scris in locul meu .O asemanare uimitoare cu mutatul la tara .Si eu m-am mutat la tara .
ma bucur, mi-ar placea sa imi povestesti mai mult
si eu mi-am luat o casa la tara ,sa vedem cand o sa fie marea debarcare,abia astept,mirosurile,verdele,pasarile ,raul,oamenii,si imensa energie a locului drag care ma incarca enorm ,eu cand ajung acolo strig ET home eT home…
ce frumos…in sfarsit aer curat !!!!
F frumos articolul.Ma intereseaza si pe mine treaba asta cu mutatul la tara…as vrea detalii daca se poate …noi suntem o familie tanara cu un copil…mi-ar place s atraiesc la tara dar intrebare amare este ..DIN CE TRAIESTI LA TARA? asta e problema mea…hai ca io pot preda la o scoala dar sotul..ma org chiar astept detaii d ela voi cei ce v-ati mutat.
Nu e doar un articol, e o suita de fragmente din povestea intreaga. Trebuie sa dai clic pe fiecare link pentru a citi totul.
Despre noi, afla ca nu suntem foarte departe de Bucuresti, deci, desi traim la sat, nu ducem o viata autentica de tarani
Dar, ca sa nu fii dezamagita, vezi asta: http://viatalatara.wordpress.com/2009/01/07/cum-sa-alegi-libertatea/
la a 3a sarcina ai gasit casa perfecta la tara?…ooo, mai am asha mult de asteptat…
Sunt abia la primul cupil+vreo 20 schite cu proiect de casa (din prima sarcina). Are 9 luni. 9 luni de cand sunteti si voi la casa voastra. Undeva e si casa noastra….
ei, la a treia sarcina! la 1 an dupa ce l-am nascut pe al treilea! dar nu e o regula generala. noi oricum suntem destul de tineri. aveam 30 de ani cand ne-am mutat…
cred ca mai degraba varsta e un factor-cheie, pentru ca atunci cand esti tanar, nu ai nici foarte multi bani… e drept ca factorul accelerator il reprezinta, cum am scris de atatea ori, disperarea, care poate fi augmentata de numarul de persoane pe metru patrat dintr-un apartament de bloc. deci si numarul de sarcini poate spune cate ceva…
Buna seara!
Am primit adresa de site de la o prietena, prietena convinsa fiind de faptul ca ma va ajuta mult si ca, intr-o oarecare masura, ma voi regasi in cele asternute mai sus…
Suntem si noi o familie cu trei copii care ne-am mutat de curand la tara. Venim dintr-un oras mare, Timisoara, retragandu-ne intr-un sat cu nu mai mult de 80 de “fumuri”, in inima Ardealului… Bunicii sotului meu sunt din sat, parintii lui, el, au crescut aici…eu, crescuta intre betoane, timisoreanca get-beget…cu trei copii… la tara…
N-am apucat sa citesc tot, deh, datoria ma cheama, dar promit ca voi parcurge si celelalte scrieri “homemade” care merg la “soul”.
O seara buna!
Adriana
Buna, Adriana!
Ma bucur tare sa vad ca sunt mai multe familii in situatia noastra. Ar fi frumos daca am face un grup de discutii in care sa ne povestim experientele, asa cum am incercat sa o fac aici. Poate dam mai mult curaj celor care inca sovaie…
Mie mi-a fost greu la inceput pentru ca tot ce aveam la oras, utilitatile de baza necesare unei familii, aici lipseau… ca, deh, era o casa de tara si eram la tara… WC-ul in gradina, nici macar in curte, rufele copiilor le spalam cu mana si stim cu totii cat de greu e cand ai trei copii sub 4 ani… Dar, Dumnezeu cu mila! Au fost foarte multe incercari la inceput si sunt si acum… spuneam ca asa cum altii merg in nu stiu care statiuni la cure de dezintoxicare, retragandu-ne la tara, facem cure de despatimire… Caci suntem noi de noi, noi cu noi…incercand sa crestem copiii frumos, in cel mai pur sens, incercand sa ne crestem pe noi in fata lui Dumnezeu si cu Dumnezeu. Aici micile minuni zilnice se vad cu ochiul liber…
Voi sunteti niste adevarati tarani. Noi facem trecerea asta mai lent. Deja visam la o casuta pe niste coclauri, fara curent, cu wc in curte. Incercam sa vizitam cat de curand o zona rupta de lume, unde oamenii traiesc de cand se stiu asa. Este adevarat, nu suntem obisnuiti, dar asta e adevarata rupere… Aici nu suntem decat niste oraseni in vacanta (nu ca n-ar fi minunat
)
Bucuriile, parca, au aici alta intensitate… Bucuriile aici sunt adevarate… Azi, spre exemplu, am facut pentru prima data paine in ler (cuptorul de la soba) si a iesit. Ce bucurie! Poate suna ciudat, naiv chiar, dar ideea e ca statul la tara ne demonstreaza fiecaruia in parte ca putem face chiar si cele mai banale lucruri, singuri, fara a mai da castig de cauza comoditatii… Cred, in fond, ca aici vom ajunge cu totii in vremurile de pe urma… Sa reinvatam sa ne gospodarim singuri si fiecare din familie sa isi redescopere rolul…
Doamne ajuta!
Suna bine. Si se simte si mai bine: am facut si noi pasul asta acum un an si jumatate. Greu, dar extraordinar de folositor duhovniceste, ca incercare. Minunat si pentru copii, fireste.
Acum caut un tutore ortodox pentru copii mei, care sa se mute cu noi acolo. Poate izbutim sa gasim pe cineva
Bucurati-va!
Si noi ne-am mutat la tara .Prima data nu mi-a placut dar acum m-am obisnuit si chiar imi place In primii ani taiam cite 3 porci pe an .Am incercat sa cresc tot felul de pasari .Mi-am facut in curte afumatoare ,unde afum de la porc pina la pestii .Este frumoasa viata la tara .Ma bucur ca m-am obisnuit dupa 40 de ani de oras .Acum cu criza economica este chiar binevenita “viata la tara”.
Va cred .Eu traiesc in USA
Deci viata la tara… frumoase aminitiri trecuta-m prin minte. Eu o sa pun problema in felul urmator si as dori foarte mult un raspuns. Se spune ca un vremurile din urma oamenii vor fi nevoiti sa mearga in munti, deci cred ca este cazul acum… si as face asta daca nu ar fi cateva intrebari care nu am cui sa le dau:
1. Daca mergi sa cumperi o casuta sau o bucata de pamant, oricum tebuie sa platesti impozit, iar in momentul cand o sa refuzam cip-urile nu vom putea plati, astfel statul va avea motiv sa-ti ia si casa de la tara.
2. Sunt din republica Moldova, astfel eu nu am acces la munte, fiindca redobandarea cetateniei se pare ca numai adevaratilor romani nu este predestinata. Totusi ca sa ajung in Muntii Romaniei, care ar fi solutia?
Va rog mult scrieti-mi.
draga Ala,
de unde stii ca traim vremurile din urma?!…
si noi neam mutat la tara si sint in al noulea cer de fericire prin simplu fapt ca casa este facuta de mine si de sotia mea si nu am apelat la parinti.in al doilea rind daca esti sanatos poti face naveta pentru a munci.viata la tara este SUPERRRRRRR mai ales vara .aer curat,liniste,vecini respectosi ”unii”,in rest numai laude am stat si am crescut la oras timp de 34 ani si acum sint super multumit ca stau linistit si am alaturi familia mea sotia si fetita .
draga Denis, ma bucur sa aud ca suntem mai multi care au lasat ciubotele pentru talpi goale
cum v-ati facut singuri casa? chiar sunt curioasa. din ce material?
multumesc!
Slava Domnului ca ne gasim unii pe altii!
Noi la fel, ne-am mutat la tara, o tara mai in apropierea Timisorii dar pt mine, apartamentista si betonista de cand ma stiu, cu alergie si plansete si amintiri cel putin neplacute de la bunica mea de la tara, e TARA. Si tot tri copii.
A treia oara gravida a fost si la noi apogeul… asa nu se mai poate, chirie 3 camere, dar proprietarul voia sa vanda. Iar sa ma mut. De data asta doar definitiv. Asa am zis de vreo 3 ori pana atunci. Din colt in colt si din banca in banca am fi scos cumva banii. Pe… un apartament. Da pana am vazut ca voiam unu mai fain , macar nu la etajul 4 pe partea cu soare cum am stat in ultimele 3 locatii, au mai crescut preturile si au mai crescut preturile…
Eu: il cumparam pe asta in care stam , o fi semidecomandat, dar locuim deja aici, lunile trec, burta mea creste, e aici un parc, o scoala, spitalul la care lucrez si gradinita destul de aproape, merge. Mai negociem la pret da oricum il luam pe asta indiferent cat ne cere. Nici planul meu de viata nu bate mai mult de 3 saptamani, maxim maximorum juma de an, asa de principiu…
Sotul: idealuri, estetica, vise, sa urmaresti un ideal, planuri de case vazute, vizitate, ale altora, bani imprumutati, mult teren in jur, muncim ca robii 3 vieti… El se sufoca la bloc 9unde a crescut), gvor fi 3 copii si multe lucruri, etc. Prea mult pt mine.
In deznadejdea dilemei: solutia salvatoare: cunostinta unei prietene face case, vedem una, dar ce ne-a cucerit 9si pe mine) a fost casa lor si curtea si racoarea din curte si copiii lor alergand pe acolo. O luam : varianta cea mai rapida, deh ne grabeam, un proiect aprobat, cea mai mica din cele care le construia atunci, mai taiem din idealuri estetice, orientare est vest, structura de lemn. Nu mai conteaza casa noastra. Barbatu-miu promite ca din maternitate acolo merg.
Si am reusit….dupa mai un an.
Si inca o mutare intr-o chirie provizorie.
Si barbatu-miu lucrand prin strainateti ca deh…de-acum 3 vieti tot platim.
Si s-au mai spart tevi, si s-a infundat canalizarea, si ne-a lasat omul de trabuia sa sape santul.
Te mai uiti, acum scriu de aici, din camera numita birou, care are cel mai mare grad de finisare din casa , laolalta cu camera fetelor, inclusiv perdele de 2 saptamani. Ne-am mutat din toamna. Ne simtim demult acasa. Copiilor le este minunat.
Dar la inceputul mutarii, ziduri reci, goale, multe cutii, copiii printre picioare, multa mizerie.
A trecut, acum am pus flori in curte, in casa, avem si un caine cam neascultator, e foarte bine. Nu ma imaginez ca fiind altundeva. a meritat.
Avem timp, mai mult timp, citim ,desenam, gatim, decupam, povestim, mergem prin diverse locuri, avem la vecini oi, vaci, porci (de care fetele mele s-au speriat nespus la inceput), stam in curte, inventam si ne iubim.
Ma bucur ca v-am gasit, imi place site-ul , l-am citit partial. Si lista de lecturi pt copii fff folositoare. Poate conceepeti si pt varsta scolara, toate la timpul lor.
Doamne ajuta!
In deznadejdea dilemei
Draga Roxana,
mi-ai facut o bucurie mare cu povestea ta
multe similitudini cu noi, inclusiv casa, tot de lemn 
sa nu-mi spui ca nu aveti nici tv hihihi mai astept sa-mi scrii!
si eu mi-as dori sa traiesc la tara… asa cum mi-am petrecut copilaria, mai aproape de natura, mai aproape de Dumnezeu… tot ce-mi lipseste, insa, este cineva care sa aiba acelasi ideal… si daca l-as gasi sunt gata sa-i cresc copiii… la tara, evident… si sa las in urma masterate, burse in strainatate, civilizatie…
numai bine,
irina
Irina, asa sa-ti ajute Dumnezeu
da… pentru mine a fost o revelatie acest blog… am trait la oras, traiesc in continuare in doua camere, cu chirie , cu doi copii mici, si ne luptam sa ne luam un apartament , tot cu doua camere..dar acum cred ca facem o mare greseala daca ramanem la bloc… ii voi spune sotului meu sa ne mutam la tara… si cred ca va fi de acord… si sper sa reusim cat mai curand…
Dumnezeu sa va ajute sa faceti alegerea cea buna!
Va admir si va felicit pentru alegerea facuta! Generatia mea a migrat la oras si acum, catre apusul vietii facem ce facem si “tragem” iarasi catre locurile natale…Dar voi, tineri fiind,ati facut o alegere deosebita gandindu-va la copiii vostri , dar si la voi! Felicitari pentru interviul de pe “hotmews”!!
Tre’ sa fii inconstient sa ai 3 copii si sa renuntzi la un job. Care oricum il facea de acasa.
E un nonsens sa zici ca a renuntat la job ca sa fie cu copiii, cand jobul tau era de acasa. Pai ce, se inchidea in camera cand lucra?
A stat din indemnizatia de la stat din 2 in 2 ani .. si s-a mutat pe banii lui barbatasu la o “tzara” cu gaz si restul utilitatilor.
Nu stiu ce e cu poza aia dar articolul gasit in alta parte include niste precizari legate de utilitatile din zona pe care nu le vad aici.
Nu stiu ce om normal la cap (povestea cu calul alb pe campii.. hmmm… e frumoasa nu-i asa?) da kick la job pe o situatie de criza. Ar trebui sa ne spuna tanti cum de a facut imprudentza? Probabil au un biznis al familiei de care nu spune.. de ce sa ascunda partea materiala?
Si eu vreau sa numar stelele.. sa pescuiesc.. dar nu imi permit asta acum. Chiar daca mi-as permite ar fi culmea sa munceasca doar nevastamea ca eu sa frec menta sa fac mancare.. De fapt nici mancare nu stie sa faca (nu ma contraziceti.. scrie in articol).
Sorry… dar viata inseamna si romantism si o parte realista. Aici e doar romantismul pe care il vizam cu totii. E ca in pozele alea cu femei .. pentru care tre’ sa platesti scump fiecare minut de placere.
Imi pare rau. eu nu voi renunta niciodata la serviciu cu 3 copii. Nici cand o sa castig la loto. Nu pot sta degeaba.
Nukus, trecem peste superioritatea si impolitetea cu care mi te adresezi. Dar vreau sa te fac atent asupra unui lucru. Poate nu am accentuat suficient de bine in interviu, dar iata, iti raspund personal: incercam sa reducem consumul cat de mult, tocmai pentru ca suntem in cautarea libertatii despre care am vorbit.
Atunci cand esti dependent de foarte multe lucruri, esti mai putin liber. Exact invers decat am fost invatati sa credem. In reclame ni se spune ca libertatea se castiga prin bani. In interviu am incercat sa ofer un alt punct de vedere, indreptat mai putin asupra valorilor materiale, cat mai ales asupra celor sufletesti. Nu investesc intr-o masina, de aceea am renuntat la job. Ci in copiii mei. De aceea am renuntat la job.
Poate am fost mai clara de asta data.
Daca vrei cu adevarat (subliniez: cu adevarat) sa numeri stelele, si nu iti doresti nimic altceva in plus, atunci cred ca esti liber s-o faci. Chiar din seara asta.
Succes!
Felicitari, pentru mai multe lucruri, dar in special pentru ca ati facut un pas intr-o directie opusa turmei becalizate, otevizate, mcdonaldizate, nokiazate, si alte cele…
Cei care au comentat aiurea pe marginea articolului din hotnews, si chiar aici, “la tine acasa”, ma gandesc doar ca sunt niste speriati. Ceva i-a facut sa puna mana pe tastatura si sa inceapa sa scrie impotriva voastra (ridicol de fapt, intrucat libertatea voastra nu ingradeste cu nimic libertatea lor). Ce i-a facut? eu zic ca frica, dar frica aceea pe care nici un suflet si nici o inima nu vrea sa recunoasca ca e acolo, ci o impinge mereu mereu tot mai jos, in adanc…iar frica se duce jos, la radacina omului, si il otraveste din adanc…si uite asa avem niste exemplare ca nukus de mai sus, care nu-si da seama ca interviul tau nu ii este dedicat. Interviul, blogul, e dedicat celor care mai au sanse si care vor altceva.
Pentru restul…Dumnezeu cu mila !
Trebuie sa recunosc, dupa o zi de la aparitia interviului, ca ma asteptam la reactii mult mai dure
Chiar e o bucurie mare si o mirare si mai mare sa vad ca suntem multi care gandim asa, multi care au facut deja pasul asta… sau, daca nu l-au facut inca, macar inteleg despre ce a fost vorba in discutie.
Credeam ca m-am taranizat de tot…
L-am gasit acum. Blogul. Multumire prietenului meu,care nu ma lasa in ignoranta de import. Sunt la mii de kilometri distanta de tara, de pamantul meu pe care visez sa fac o casa. De Dumnezeu.
Visul meu in oglinda, spaime si intrebari incluse.
Abia te-am gasit. Vreau sa citesc pana la capat.Sa numar stelele.
Nimic nu e intamplator pe lumea asta
Multumesc!
Avem si noi o casuta pe Valea Doftanei, a bunicilor sotiei, in care visez sa ne mutam cat mai curand. Problema e ca nu ai sanse de servici in zona si ne multumim cu cate o evadare din Brasov in fiecare vineri pana duminica. Si bebe rade mai mult de cand a fost la tara si mai sociabil. Si noi suntem din ce in ce mai satui de oras si de “traditiile” lui.
Felicitari pentru blog. Trebuie sa iti marturisesc ca am parasit si noi “pitorescul” Bucuresti pentru o casuta la Branesti, undeva la 20 km distanta. Am vrut sa ne rupem de frumosul oras dar doua motive ne-au impiedicat: 1. Scoala baiatului nostru (este in clasa a 4-a); 2. Joburile noastre. Motiv pentru care am pastrat apartamentul pe care il aveam si unde ne mai retragem cateodata, de dragul vremurilor apuse
.
Casuta? Am incercat sa nu intram foarte brutal in arhitectura ei (construita undeva prin anii 60) ,dar, in acelasi timp, sa o adaptam nevoilor actuale.
In rest, ce conteaza mai mult decat zambetul copilului care alearga dimineata prin iarba umeda in picioarele goale incercand sa prinda mita care nu vrea sa vina la farfuria ei? Si mai sunt multe de povestit.
Viata la tara inseamna, in fiecare zi, descoperirea lucrurilor simple dar care produc atat de multa bucurie…
Buna ziua!
; deocamdata am cumparat un apartament aici in oras, ca sa avem o baza pentru urmatorul pas, care va fi “casuta noastra”.
Si eu am descoperit blogul datorita HotNews (multam fain, de altfel). Bine, adiacent am descoperit si comentariile “acide” ale unora, care cu siguranta n-au inteles nimic. Deci Anca draga, felicitari in primul rând pentru curaj si reusita, iar despre comentariile deplasate, stai linistita, cei care au inteles mesajul tau iti vor scrie cu siguranta pe blog, ca si mine, nu vad de ce as fi eu o exceptie.
Si eu, impreuna cu sotul si fara copii deocamdata, suntem momentan la vreo 3 000 de km de “acasa” adica de … Bucuresti!
Si noi visam aici la o casa la tara, poate intr-o buna zi si in tara, pe la pensie asa
Eu am o “frica” de aceasta viata la tara, nu ma vad facând acest pas foarte curând, de aceea admir curajul vostru. Stam intr-un oras de provincie cum s-ar spune, si venind din Bucuresti, mi s-a parut aici (al 5lea oras din franta), fiind “la tara”. Nu mi-e rusine sa recunosc, asa am simtit, cu toate ca absolut toate vacantele de la scoala, le-am petrecut la bunici la tara, la 60 km de Bucuresti. Si pot spune ca si mie mi-e dor de “corul” de greieri care imi cânta seara când picam moarta de atâta alergat prin padurea de la marginea satului sau prin miriste. Si ce mirosuri prin gradina bunicilor, si ce bucurie când se coceau primele visine si apoi rosiile din gradina… Dar uite ca viata asta te face uneori sa pui lucrurile astea undeva intr-un sertar ca sa zic asa, si sa le scoti doar când iti aduci aminte. Sau atunci când dai peste povesti ca ale voastre… Nu stiu de ce oamenii nu mai reusesc sa faca si altceva decât sa viseze, chiar sunt unii care nu-si mai dau voie nici sa viseze. De aceea vroiam sa-ti las aceste câteva rânduri, pentru ca mi-ai permis sa mai deschid putin sertarul, si mai mult, mi-ai oferit un exemplu din acela cu “vezi, se poate”…
Articolul de pe site m-a facut sa ma “vad” in postura voastra, peste câtiva ani, imi da curaj, ca si multora care-l citesc banuiesc. Ce bine ar fi sa ne ascultam mai mult sufletul si sa nu ne mai ascundem de propriile vise in spatele unor asa-zise valori sigure (casa-masina-job). Inteleg acum mai bine de ce curajul este o virtute. Sper sa mai urmaresc si continuarea povestirilor de la firul ierbii, ale tale si ale familiei tale. Mult curaj in continuare si numai bine va doresc.
Si inca o data multumesc pentru mesajul transmis.
Tot prin Hotnews te-am gasit si eu. De 2 zile prind fiecare minutel liber (cand fetita doarme sau cand reusesc s-o pacalesc cu vreo jucarie) si stau la laptop citind acest blog. S-au cam adunat treburile neglijate prin casa, dar nu reusesc sa ma desprind. Parca mi-am regasit visele, povestite frumos si credibil.
Suntem intr-alt capat de lume, asteptam al doilea bebe si punem banii deoparte .. si desenam planuri de casa pe foi cu patratele. Poate anul viitor .. poate. Ne asteapta in tara, la tara, un teren in varful unui deal. Pana atunci, parca respir aer proaspat citind aici. Multumesc!
Aseara un prieten mi-a povestit despre viatalatara. Sar de la o pagina la alta si nu ma mai satur sa citesc…Simt mirosul de lemn proaspat taiat, mirosul amestecat al cartilor noi si vechi, simt un vanticel usor umfland perdele ce dau spre gradina/livada si aud harjoana copiilor in curte…
Tot ce pot sa spun este ca vreau si eu, si nu de acum.
Avem discutii de multa vreme, vrem soare, aer curat, gradina, izvor, vaca muuuu, pasarele cirip cirip si linistea de a ne bucura de cum creste copilul, siguranta ca ne pastram valorile si de a aprecia ceea ce este de fapt important in viata.
Ma uit in jurul meu si imi dau seama ca viata in Bucuresti de fapt e doar iluzia unui trai bun. Doar ca mai am ceva drum de facut …
As mai zice, dar mi-e ca ocup prea mult timpul celor care citesc si spatiul comentariilor cu niste ganduri ravasite.
Oricum e minunat ce ati facut!
Izvor mi-am dorit si eu sa-mi susure la ureche… Dar am ramas doar cu vaca muuu si pasarelele cip-cirip
Observ cu bucurie ca sunt multi cei care aleg sa fuga din oras. Am crezut ca suntem singurii “nebuni”. Eu si sotul meu ne-am cumparat acum un an o casa la tara. Colt de rai. In decursul acestui an am simtit ca traiesc cu adevarat, ca exist. Prinsa in cutia de beton mi-era un dor sfasietor de cer. Intre timp, in satul nostru uitat au mai venit si altii.
Da, dorim si noi sa ne mutam la tara, deocamdata cautam, nu ne pasa unde, daca nu gasim aproape ne dam si demisia, nu ne mai pasa, nu mai rezistam… cu agitatia aste de oras vreau sa zic, cu cheltuielile uriase si inutile… cu atatia nervi…
Imens dor de “Viata la tara”,
Cu ochii inlacrimati am parcurs incet si cu multa rabdare
descrierea acestor indrazneti pasi facuti de picioare scoase din ciubote,in raiul pamantesc oferit de minunata
noastra tara, “la tara”.
Credinta, dragostea si tineretea au invins!
Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va daruiasca tot ce va doriti!
Va iubesc!
O bunica fara nepoti, Georgeta
Dumnezeu sa va binecuvinteze cu nepotei!
Va multumesc pentru mesaj…
Anca
am scris cu cativa ani in urma un reportaj despre bucurestenii care s-au mutat la tara. unii nici macar nu se nascusera la tara, ci in capitala. dar au fost doua motive pentru care s-au retras in lumea satului – nevoia de aer curat si de liniste, pe de-o parte, dar si constrangerile financiare, pe de alta parte. oamenii nu mai aveau bani sa-si plateasca intretinerea, asa ca si-au vandut apartamentele de bloc, pe un pret bun la vremea aceea, si au cumparat o casa ieftina in judetul giurgiu. asa ca au impacat si capra, si varza – placerea aerului curat plus o afacere buna.
Buna ziua. Sunt reporter la Protv la emisiunea “Romania, te iubesc” si vreau sa fac un reportaj despre cei care au lasat nebunia orasului si s-au mutat la tara. Putem vorbi? Multumesc.
Multumim de invitatie, dar noi nu aparem la tv
Nu avem tv si nu subscriem la valorile promovate de tv, oricat de frumos ambalate ar fi ele.
Prea buna doamna,
cum sa spun altfel decat ca nutresc si eu la viata asta ca in povesti…desi nu i bine sa doresti ce este al aproapelui. Cu chiu cu vai am reusit sa cumparam un teren langa o padure de langa Bucuresti, mi e teama sa fac un credit si nici ce vinde nu am asa ca…very dificult! As fi vrut sa va rog sa mi dati un sfat sau daca aveti cum sa mi trimitetiniste proiecte casa lemn,cu ajutorul Maicii Domnului o vom lua de la 0 (eu si mama) si ne vom construia casuta din padure cu cerdac.
Atiputea sa ma ajutati?
Multumesc,Laura
Va raspund pe mail
Buna ziua, si felicitari!
As avea o intrebare.
Cum veti face cu educatia copiilor?
Vor merge la internat, in oras?
De multa vreme doream sa-mi iau o casa la tara. Dorinta mea a devenit si mai acuta dupa ce am vizitat acest blog, absolut din intamplare, in imprejurari speciale: m-a enervat mult tonul unor neo-ortodocsi de verde de Paris si de Bucuresti, care acum se ocupa de Sfintii Inchisorilor. Gaseam nepotrivita prezenta lor aici. In fine, povestea a murit, ca si indispozitia mea cu privire la subiect. Blogul acesta mi-a dat gustul “marelui pas” al mutarii la tzara si al cautarii…
Revin. Am cautat case in toate zonele montane sau nu (inclusiv Dobrogea) aflate la 200 km de Bucuresti. Un an si jumatate. Masina inmatriculata la Bucuresti este un blestem, ti se cer preturi duble, ba triple fata de “normal”, daca o vad in fata ochilor. Daca le vorbesti taranilor (nimic pejoratif in cuvantul acesta) frumos si politicos, te cred slab de minte si “galanton”, cum a spus unul dintre ei. Modelul Becali este preferat, de departe. Cred ca am vazut peste 25 de case.
Maximul a fost atins de doua ori, cand s-a batut palma cu ei, iar “ei”, vanzatorii, au revenit, sfatuiti cred de luzeri’ de copii alcolici si someri, rataciti in orasele din preajma, si au marit spectaculos pretul.
Asa ca draga “Viata la tara”, dragi comentatori si vizitatori ai acestui blog, eu am obosit sa mai caut. Si am incetat sa mai cred in “Romania profunda”, rurala. Iluzia s-a sfarsit. Oricum, multumesc pentru visele frumoase vandute pe Net. Macar atat.
Paul, in eter
Buna ziua
As vrea sa-mi dai te rog si mie adresa ta de mail daca se poate sau sa ma contacatezi tu. Noi ar trebui de la toamna sa ne mutam la tara si nu stiu cum vom face cu scoala, cu naveta. Din cate am inteles cred ca ar fi aceeasi zona unde locuiti si voi. Cateva amanunte as dori legate de scoala si gradinita.
Eu am tot trei copii numai ca diferenta dinteri ei este mai maricica, asa ca am copii care merg la scoala dar si la gradinita.
Multumesc
Multumesc pentru cenzura.
Adevarul, bata-l vina, dar continui sa va citesc fara ranchiuna.
Interesant este ca pe blogul Dv nu apar referinte la populatia reala a satelor, cea pe care o idealizeaza apostolii care studiaza in USA ai Romaniei profunde. Vecinii de la tara, cu alt cuvinte.
Ei sunt alcoolici (sper ca scriu corect), deprimati, murdari, dusmanosi. Cum spunea, si eu caut intens o casa. Sambata am vazut una la 60 km de Bucuresti. Duminica m-am dus sa o mai vad odata. Disparusera din curte toate obiectele din metal, furate de vecinii pravoslavnici. In rest, aerul era curat si mirosea a camp.
Paul, deceptionat
@rombac-11
Constat cu dezamagire dintr-un comentariu de-al tau, ca ai ramas cu ceva suparare la adresa mea, ba chiar ca te-a marcat serios. Nu inteleg de ce e nevoie sa afle toata lumea de asta.
E destul de neplacut sa citesc ca eu te-am deranjat chipurile, facind afirmatii incorecte politic si “scandaloase” despre idealurile sau practicile bune(fara ghilimele) legionare(vezi chiar sfintii inchisorilor), pe un post despre sfintii inchisorilor, unde tu “laudai” autorul blogului, cu etichete de pashunism si legionarism.
Apropo de ultimul tau post, iata un citat in acelasi ton, de la mult iubitul nostru “Patapie-viciul” : “radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur”.
Fara indoiala ca multe din “initiatvele” comuniste si nu mi-e rusine nici cu cele recente, globaliste, au reusit, completindu-se unele pe alte chiar, sa dezradacineze complet orice urma de taran sau roman autentic, idealizat de “strainii” si “marginalii” din USA. Asta nu inseamna ca au disparut totusi, ci doar ca sint mai greu de gasit. Daca nu, atunci chiar se straduiesc ei sa se ascunda si se feresc, dintr-un usor de inteles bun simt si chiar intelepciune.
Romanul nu se mai arata oricui si oamenii adevarati nu prea ii gasesti pe ulitele satelor, unde bat drumul toti alcolicii si cei care vor sa se afle in treaba sau cine stie ce aspru judecator al autenticului de la urbea cea mare.
Este mult prea usor sa tragem concluzii, din pozitia noastra “infailibila” de urbanizati investiti cu aplicarea judecatilor.
Taranul autentic nu trebuie cautat, ci trebuie intrupat. Vrei sa gasesti un roman autentic, prefa-te pe tine insuti in asa ceva, fii exemplu si altora si astfel gasesti ce ai cautat. Asta spun marginalii din SUA, care scapati de ingineria sociala si mizeria sustinuta elitist si politic aici, prin indobitocire sustinuta(aratindu-ne mereu cit de manelisti, penibili, inculti, fundamentalisti, pasunisti sau hoti sintem), ne face mai putin capabili sa ne incordam in directia cuvenita.
E adevarat ca multi se incumetau sa faca analize aspre ale romanului, dar spre lauda lor, aveau si propuneri si exemplu personal, fie ca se numeau Eminescu, Mircea Vulcanescu sau altii. Vrei taran autentic reda-i tu calea spre “ideal”, dar nu cu prejudecati ziaristice si poze de la muzeul taranului in cap, ci cu propria lucrare.
Repte ca nu am nimic cu persoana dumnitale, dar nu pot renunta la simtul critic, si sa cultiv o falsa si ipocrita politete. Ideile sau realitatile se bat, dar oamenii sa ramina in buna intelegere.
@Viata la tara
Ma bucur ca toate sint bune la voi si sa va ajute Dumnezeu in toate
Am cumparat o casa la tara, 60 km de Bucuresti.
Habar nu am ce-mi va rezerva viitorul, dar ma arunc cu trup si suflet in aventura.
Multumesc blogule pentru idei si stimulente.
Rombac 1-11
PS: pentru @Vestitor: dragul meu, tu îti cauti calea. Foarte bine. Dar nu o face urându-i pe ceilalti si crezand ca detii adevarul absolut. Nu doresc sa poluez acest blog placut privirii si sufletului cu polemici de carton.Oricum, eu uitasem ca existi, pardon.
România si Ortodoxia s-a umplut de Dan Purici. Am obosit, crede-ma. Mai bine mi-ai spune cum se fabrica un chirpici de calitate. Serios.
@rombac: Eu credeam ca am gasit calea.
Adevarul nu e la mine, Adevarul este…noi nu putem decit sa il urmam sau sa zicem NU. Cind ziceam ca taranul trebuie intrupat de noi, in cautarea autenticului, eu personal ma vad departe de orice ura. Ce-i asta, hotul striga hotul?
, care indeamna la cautarea “taranului” in noi insine si sa apelezi la o obligatorie smerenie, cum se cere mai nou celor care se declara crestini. Esti crestin, gura mica, coada intre picioare, ca vorba aia, crestinul intoarce si celalalt obraz nu? La martiriu, da…
Nu poti acuza de ura si fanatism un nonexistent si legionar pe deasupra
Puric, Codrescu sint persoane care fac ceva, evident cu riscurile specifice celor care se expun. Nu i-as pune la un loc cu Roncea, “elita” umanist-ecumenista sau pleava fundamentalista. Viata la tara a facut ceva…Noi ce facem?
Ca sa raspund tot eu la intebare, ma bucur de alegerea facuta de tine. E un pas spre intruparea visarii.
Gasesti pe misiuneacasa, pe forum, un extraordinar thread despre un detinator de casa moderna de chirpici, inclusiv cu asigurare facuta, pentru astfel de constructie. Gasesti multe detalii acolo. Te-ar putea interesa indiferent de solutia constructiva, urmatoarea solutie de finisare, care mie personal mi se pare fantastica
http://www.lanatherm.ch/fotogalerie-lehmgrundputz.htm
http://www.baumitbayosan.com/upload/Prospekte/Viton_Lehmputz.pdf
http://www.mein-passivhaus.net/Download/52_Lehmputze_Juni2005.pdf