Moartea la ţară

Grav, duios, solemn, melancolic, cântecul fanfarei la înmormântare sună cald, ca o seară cu prietenii strânşi sub boltă, sub stele, să se-adape pieziş din căni vechi, înăsprite de vin. O bucurie mocnită, penumbră, scântei de licurici şi scrâşnet de greieri, un val uşor ameţitor de lacrimi care se opresc în gât, o mână care-şi ascunde imprecis tremuratul, priviri bărbăteşte ferite, înţelegeri din buze închise, un zâmbet în avangarda unui leşin, mâncare pentru toţi. O ştiinţă şi-o neştiinţă, o aducere-aminte şi-o uitare, o teamă şi o împăcare, linişte, bătăi de inimi, moarte cu cântec, horă sub pământ cu capul, paşi târşiţi, care se desprind dintr-o coardă slăbită de arc ce sună ca o strună.

Când, la oraş, sirenele ambulanţelor îţi sfâşie capul cu gheara şi-ţi umflă vena cu suflul morţii, călătorule, nu te teme. Adu-ţi aminte atunci de moartea la sat, cu fanfară. Ca un vin ciocnit cu prietenii într-o vară, printre licurici şi greieri, sub bolta de viţă şi de stele grele.