Chirpici Forever. Varianta bănăţeană

Iată un mesaj foarte interesant de la un cititor, care s-a ridicat împotriva chirpiciului dobrogean, propunându-ne varianta bănăţeană. O mărturie preţioasă, vie, a unei tehnici pe cale de dispariţie în negura modernităţii…

În legătură cu subiectul acesta pot să-ţi spun mai multe, deoarece m-am născut şi locuiesc în Banat şi sunt şi constuctor de aproape 30 de ani. În Banatul de câmpie, toate casele de la ţară, până în urmă cu vreo 50 de ani, se făceau din cărămidă nearsa (văiugă). Bunicul meu a ridicat două astfel de case, ultima cu ajutorul tatălui meu. Au făcut cărămidă şi au zidit-o împreună. Cunosc tehnologia de la tatăl meu şi din proprie experienţă, deoarece am lucrat în mediul rural cam 10 ani şi m-am întâlnit cu lucrări de reparaţii la astfel de case, precum şi cu construirea de anexe gospodăreşti din văiugă. Fără dorinţa de a jigni, muncitorii pe care i-ai prezentat nu prea cunosc tehnologia de fabricare a văiugii, pentru că şi aici este vorba de o tehnologie. Iată de ce.

Casele din pământ sunt caracteristice unor anumite zone geografice şi folosesc argilă galbenă ca material de construcţie, pentru că acest material se găseşte din abundenţă în zonele respective. Aşa cum casele de lemn sau cele de piatră sunt caracteristice zonelor de munte, unde aceste materiale se găsesc uşor, aşa şi cele din pământ se găsesc în zonele de câmpie. După cum ai scris şi tu, ele sunt foarte confortabile din punct de vedere termic, dacă grosimea pereţilor exteriori este de cel puţin 50 cm.

Dezavantajele unor astfel de case sunt rezistenţa slabă la inundaţii (pământul se înmoaie şi casele se surpă), faptul că menţin umezeala şi au un miros neplăcut, dacă sunt clădite în locuri cu sol umed sau cu nivelul apei freatice ridicat. În plus, nu se pretează la încăperi foarte spaţioase, nici la înălţimi ale încăperilor mai mari de 3 m, dar esenţial pentru ele este să fie ferite de umezeală (şi de jos şi de sus). În general, pereţii trebuie să fie groşi, minim 50 cm exterior şi 30 interior, iar golurile pentru uşi şi ferestre să nu depăşească 1 m lăţime. Mai trebuie să se folosească buiandrugi rezistenţi din lemn de salcâm (în Banat îi spune bagrin).

Materialul de construcţie este argila galbenă, deoarece la uscare nu are contracţii aşa de mari încât să se crape. În satele de câmpie existau gropi pentru extragerea argilei, de care se folosea tot satul. Aceste case de obicei erau construite de gospodarii care aveau să locuiască în ele, nu erau echipe de constructori, ci se făcea clacă cu neamurile şi vecinii.

Existau două modalităţi de construire:

1. din pământ bătut, armat cu nuiele, cu pleavă şi paie tocate mărunt, dar la care treptat s-a renunţat deoarece era mai greoaie

2. din cărămizi de argilă nearsă, armată cu pleavă mare (bucăţi mărunte de paie, de 2-3 cm lungime, căzute de la batoză ).

Confecţionarea cărămizilor se făcea astfel: se săpa o groapă sau se confecţiona o ladă mai mare în care se punea argila, apa şi pleava, apoi se călca cu picioarele până devenea omogenă şi dobândea plasticitatea corespunzătoare (o cantitate prea mare de apă duce la crăparea cărămizilor). Compoziţia obţinută se băga în forma dorită şi se compacta (de obicei se bătea cu pumnul până umplea bine forma, dar se poate folosi şi un mai).

Ca formă, casele de pământ aveau două încăperi, sau două încăperi şi un hol pe mijloc cu un cerdac (în Banat târnaţ) deschis pe întreaga lungime a construcţiei. În timp, la partea din spate a cerdacului a fost construită o cămăruţă pentru accesul la pod.

Ca amplasament, casa trebuie aşezată pe un loc mai înalt, unde să nu băltească apa şi mai ales să se ceeze posibilitatea ca apa să se scurgă de lângă casă, din cauza pericolului de deteriorare.

Clădirea casei se face normal, la fel cum se face şi cu cărămizi arse, doar că în loc de mortar se foloseşte argilă înmuiată cu apă şi amestecată cu pleavă mică (învelişul de la bob cu vârful de spic) de orz. Fundaţia este de 30-40 cm (5 rânduri de cărămidă arsă). Tavanul este din grinzi transversale, cu o cadenţă de 80-90 cm.

Tavanele se realizează în două moduri:

1. pe grinzi se aşază vicle (lateti de 80-90 cm pe care se înfăşoară paie până la un diametru de 10-15 cm, apoi se răsucesc într-o pastă făcută din bălegar de vacă cu argilă), apoi peste vicle se bate un strat de argilă de 5-10 cm.

2. din şipci mai groase, aşezate din 5 în 5 cm, peste care se bate pământ cu pleavă mare, în grosime de 10-12 cm.

Grinzile trebuie să iasă în exterior atât cât se doreşte să fie streaşina, pentru că pe ele se sprijină capătul căpriorului. Învelitoarea este din ţiglă arsă, dar mai de mult se făcea cu trestie (am văzut astfel de acoperişuri pe când eram copil şi îmi petreceam vacanţele în sat, la bunica), dar şi mai de mult cu paie, tehnologia această din urmă nu o cunosc deşi am văzut astfel de case (şure) pe drumul ce duce la schitul Sub Piatră în judetul Alba. În încăperea din spate era cuptorul de pâine cu uşa în exterior.

Tencuirea (sau lipirea, cum se spune în Banat) se face cu o pastă din argilă şi pleavă mică (pleava mare şi pleava mică sunt produse ce ies din batoză. Aceste produse se pierd, se aruncă pe câmp). Tencuirea se face cu o paletă de lemn (un fel de gletieră).

Astfel de case nu se mai proiectează, deoarece nu sunt elaborate norme metodologice, deci nici nu se mai avizează şi autorizează, aşa că este foarte greu să construieşti o casă din chirpici, pentru că nu o poţi intabula la cartea funciară.

Iată şi nişte poze cu două case:

Una în paragină dar se poate observă felul în care a fost construită şi cum se deteriorează, are cam 100 de ani vechime.

A doua din pământ bătut, restaurată în 1941 şi bine întreţinută, dar cu modificări (pridvor închis şi compartimentat ulterior, lungirea casei prin construirea unei încăperi suplimentare în partea din spate), vechime cam 150 ani. Pridvorul deschis este construit pe stâlpi de zidărie.