Sări la conţinut

Adevărul despre comunism (1)

octombrie 29, 2008

Din cauza recesiunii economice, aud ca stanga e in plina ascensiune, iar Marx e din nou la mare cautare…

Vanzarile cartii “Capitalul”, opera lui Karl Marx, se afla in crestere in contextul crizei financiare mondiale. “Marx este din nou la moda, cererea pentru operele sale aflandu-se intr-o crestere clara. Vanzarile vor mai creste pana la sfarsitul anului”, a declarat Schutrumpf. Reprezentantul editurii berlineze a afirmat ca cititorii sunt in general tineri care au realizat ca promisiunile neoliberale nu s-au adeverit.
Ministrul de Finante german, Peer Steinbruck a facut si el referire la principiile lui Marx, afirmand ca unele parti din teoria filosofului “nu sunt atat de false”, ca cea potrivit careia capitalismul sfaseste prin a se autodistruge din cauza aviditatii. (Ziare.com)

Oarecum, lumea occidentala e de inteles. Sunt plictisiti si suprasaturati si trebuiau sa inventeze o revolutie. Dorinta lor e justificata, numai ca directia e gresita. Ce nu inteleg, insa, este filocomunismul romanesc. Probabil ca se adevereste proverbul “Cine nu-si cunoaste istoria este condamnat sa o repete!”

Haideti sa ne amintim putina istorie. Sa vedem ca e insemnat comunismul pentru noi, cum s-a instaurat, in cine a lovit si cine au fost cei care au lovit. Pentru ca citesc chiar acum, “Marturisiri din mlastina disperarii” a lui Dumitru Bordeianu (comanda on-line) o sa vin cu cateva fragmente semnificative…

Procesul lotului de studenti legionari de la Facultatea de Medicina din Iasi


Putin timp înainte de intrarea completului de judecata, în sala de sedinta au aparut doi indivizi, unul îmbracat într-un cojocel nou – cumparat desigur de curând de securisti – si celalalt cu o scurta din stofa de lâna de casa. Pareau atât de suspecti si mai ales inoportuni, ca ne puneam întrebarea ce rol aveau de jucat în proces. Nu erau dintre rudele noastre, nici dintre prieteni sau cunoscuti, ca sa-si justifice astfel prezenta în sala de sedinte si nici nu faceau parte din asistenta completului de judecata. Observându-i mai îndeaproape, am constatat ca erau cu chef, pregatiti din timp si cu un anume scop, pe care aveam sa-l descoperim abia mai târziu.

Îndata ce completul de judecata s-a instalat, cei doi indivizi au început, ca la un semnal, sa strige cât îi tinea gura: „Moarte lor! Moarte lor!”

La auzul acestor cuvinte, Moisiu, seful lotului, fara sa ceara voie Presedintelui, s-a ridicat în picioare si adresându-se acestor intrusi cu o voce iritata si destul de puternica, le-a pus întrebarea: „Mai badie, cui strigati voi, moarte lor?” Noi ne uitam la ei surprinsi. Cineva din completul de judecata le-a facut semn si ei au reînceput cu si mai multa verva: „Moarte lor!”

Dupa cele întâmplate, Presedintele, colonelul Ion Gheorghe, l-a facut atent pe Moisiu ca nu are voie sa vorbeasca, nici sa se miste din pozitia pe care i-a fixat-o Curtea si ca întrebarile se vor pune numai prin completul de judecata.

Atunci Moisiu, abil intelectual si bun orator, a pus în numele celor de pe bancile de acuzare o întrebare Presedintelui si Curtii, rugându-i sa precizeze identitatea celor doi indivizi care cereau în gura mare „moarte lor!”, precum si rolul pe care îl aveau ei în acest proces. Presedintele a declarat ca cei doi erau reprezentantii clasei muncitoare si ca aveau dreptul prin lege sa asiste la proces, deoarece acesta fiind public, era permis oricarui cetatean român sa ia parte la dezbateri.

Moisiu s-a enervat, si cu un ton destul de agresiv i-a raspuns Presedintelui: „Daca procesul este public si orice cetatean român are voie sa ia parte la dezbaterile lui, atunci, domnule Presedinte, va rog sa-mi spuneti de ce parintii, fratii, alte rude si prieteni de-ai nostri sau alti cetateni nu se gasesc în sala?” La care Presedintele i-a raspuns: „Nu te priveste pe d-ta aceasta problema!”

Moisiu, din ce în ce mai enervat: „Daca nu ma priveste, atunci, nici pe onorata Curte nu trebuie sa o priveasca daca eu nu voi raspunde la întrebarile puse”. Replica Presedintelui a fost brutala: „D-ta si toti inculpatii de pe banca acuzarii, sunteti obligati sa raspundeti Curtii, pentru ca în caz contrar ea are mijloace sa va faca sa vorbiti!”

„Atunci, reia Moisiu, acest complet de judecata este un complet de ancheta?”

Presedintele, mai amenintator: „Îti atrag atentia, ca orice ofensa si injurii aduse Curtii se pot pedepsi conform legii”.

„Legea de care faceti uz, domnule Presedinte, este legea pumnului, legea junglei”, nu s-a putut abtine Moisiu.

Presedintele, enervat, s-a ridicat si cu un ton autoritar l-a amenintat ca, daca o singura data va mai îndrazni sa faca astfel de afirmatii, faptul îl va costa scump.

Totusi ne gaseam în fata unei situatii tragi-comice si nu mai stiam ce concluzii sa tragem. Ne aflam într-adevar în fata unei judecati sau în fata unei mascarade? Fiecare dintre noi si-a dat însa seama ca orice am spune nu mai avea nici o importanta, pentru ca acest complet de judecata era instruit, înca dinainte de a intra în sala de sedinte, cum sa judece si ce pedeapsa sa dea fiecaruia dintre inculpati.

Dupa ce procurorul a dat citire actului de trimitere în judecata a fiecaruia dintre noi, completat cu faptele incriminate, a cerut pentru fiecare pedeapsa maxima, potrivit articolului respectiv din codul penal.

Culmea injustitiei si a ridicolului s-a vazut însa atunci când Presedintele a anuntat în instanta ca inculpatii aveau dreptul la aparare. În timp ce el facea aceasta afirmatie, parca la comanda, cinci indivizi îmbracati în civil au aparut în sala si s-au asezat pe o banca lânga fereastra, aproape de masa completului de judecata. Nu erau altii decât avocatii apararii. Presedintele, adresându-li-se, le-a precizat ca fiecare avea de „aparat” zece inculpati, invitându-i sa ia imediat legatura cu „clientii” lor. Apoi, întorcându-se catre noi, ne-a spus: „E o favoare de a avea avocati din oficiu!”

Avocatii au primit dosarele si, dupa lista înmânata de Presedinte, fiecare si-a luat în primire inculpatii pe care trebuia sa-i apere. Dupa ce au rasfoit dosarele timp de vreo zece minute, Presedintele le-a cerut sa le depuna pe masa, fara a fi avut nici macar timpul sa ia la cunostinta de continutul lor.

În fata acestui spectacol mai mult decât ridicol, am ramas cu totii înmarmuriti, dându-ne seama ca ne aflam în fata unei regizari care nu era nici judecata, nici aparare, ci o sinistra mascarada în care nu mai ramasese decât acuzarea.

Simulacrul de sedinta a luat sfârsit spre orele sase dupa-amiaza. Am fost apoi condusi fiecare în celula lui, nu înainte de a fi anuntati de Curte ca a doua zi, la ora opt dimineata, va continua procesul.

A doua zi, 22 februarie 1949, dimineata, am fost adusi din nou în sala de sedinta, unde am fost asezati în ordinea urmatoare: seful de lot, cei patru sefi de unitati, apoi Scutaru si Parizianu, formând o grupa. Seful de lot, care era la marginea bancii, s-a adresat avocatului care trebuia sa ne apere, întrebându-l daca el era avocatul acestei grupe.

Culmea rusinii si încalcarea elementarei idei de justitie privind apararea era ca avocatul nu avea dosarul inculpatului, acesta fiind înlocuit de catre Presedinte cu câteva foi. Dupa aceea Presedintele, „constatând ca procedura juridica a fost îndeplinita”, ar fi trebuit sa dea cuvântul apararii.

S-a început cu primul inculpat, seful de lot Moisiu Dumitru. Presedintele îi ordona lui Moisiu, judecat ca sef de lot, sa se ridice în picioare. Stupoare! În loc sa dea apoi cuvântul avocatului apararii, Presedintele l-a dat, împotriva oricarei legalitati, acuzatorului public.

Procurorul n-a mai facut rechizitoriul, pentru ca-l facuse deja pentru fiecare inculpat. Despre seful nostru a spus asa:

„Moisiu Dumitru, acest individ periculos, a organizat în cadrul Facultatii de Medicina din Iasi un grup de legionari, pentru a unelti împotriva ordinii sociale instalate în tara noastra. A instruit si pregatit un complot împotriva Statului si, ce este mai grav, acest individ a strâns informatii prin subalternii lui si de la alte persoane, furnizându-le unei puteri straine”.

„De aceea, acuzatorul public, reprezentând clasa muncitoare din R.P.R, cere pentru acest inculpat pedeapsa maxima prevazuta de codul penal. La dosarul cauzei se gasesc piese din care reiese ca politia, când l-a arestat, l-a gasit tinând sedinta legionara si facând instructie cu arme sustrase de la unitati militare, în vederea unui complot. Curtea poate vedea, pentru convingere, toate aceste piese în dosarul cauzei”.

Dupa aceea, procurorul a comis o gafa, cerând grefierului sa citeasca în instanta ce facuse Moisiu împreuna cu inginerul Târniceru la Alba-Iulia, în timpul refugiului din 1944, când Universitatea de la Iasi fusese mutata în acel oras.

Iata textual ceea ce a citit grefierul: „Acest temnicer (era vorba de inginerul Târniceru) a ridicat, împreuna cu acest moisu (Moisiu) o traista (troita), pe locul unde a fost tras pe sfoara (pe roata) Horea, Cluseu (Closca) si Crisu (Crisan)”. Întreaga sala a izbucnit în râs, de la Curte si pâna la dactilografe. Procurorul, vadit jenat, s-a rastit la grefier, acuzându-l ca nu era atent la citit. Se vedea clar ce fel de elemente erau chemate sa consemneze depozitiile.

În încheiere, procurorul apasa mai mult pe: „Inculpatul, în declaratia sa, recunoaste cele incriminate de noi, de buna voie si nesilit de nimeni si semneaza cu mâna proprie”.

Presedintele a dat apoi cuvântul avocatului apararii care, ridicându-se în picioare, a deschis dosarul din care a scos o foaie de hârtie scrisa dinainte, repetând întocmai cuvintele procurorului. Si astfel, avocatul nostru s-a transformat din aparator în acuzator, ignorând total faptul ca era chemat acolo sa-l apere pe inculpat, nu sa-l acuze.

În aceasta situatie, când cel mai elementar principiu de justitie si drept a fost ignorat, mai mult, calcat în picioare cu atâta nerusinare, Moisiu, nemaiputând sa-si stapâneasca nervii, s-a ridicat în picioare si i s-a adresat avocatului: ”Domnule, noi nu te-am angajat ca acuzator, iar daca Tribunalul te-a pus din oficiu ca aparator, d-ta ce faci? În loc sa ma aperi, ma acuzi. D-ta nu esti avocat, esti cules de pe drum si adus aici. Ai primit o hârtie scrisa, sa citesti ce scrie pe ea. Rusine unui astfel de jurist! În ce tratate de drept ai citit d-ta sa faci ceea ce faci? Eu nu te-am angajat aparator si nu am nevoie de serviciile d-tale!”

În sala nu era public, afara de cei doi indivizi care nu încetau sa strige: „Moarte lui! Moarte lui!” La auzul acestor strigate, Moisiu nu s-a putut retine sa nu intervina: „Mai, badie! Mai beti niste rachiu, ca ati ragusit de când strigati «moarte lui»!”

În acest moment, sedinta a fost transformata într-un bâlci. Un ofiter din completul de judecata a iesit pe coridor si imediat dupa aceea au intrat în sala de sedinta mai multi gardieni înarmati si câtiva ofiteri de securitate, printre care si Blehan.

Presedintele a comis imprudenta de a da cuvântul lui Moisiu. Acesta, cu verva si inteligenta lui, a desfasurat o pledoarie în apararea sa si a camarazilor sai, care daca ar fi fost înregistrata – Presedintele daduse ordin grefierului si dactilografelor, sa nu consemneze nimic din ceea ce spunea Moisiu – ar fi fost model de pledoarie de mare avocat. În loc de acuzat, Moisiu se transformase în aparator, infirmând tot ceea ce spusese procurorul.

Piesele de la dosar le-a declarat înscenari si minciuni grosolane, inventate de anchetatori, pentru ca nici un camarad din subordinea lui nu a fost prins facând sedinte sau instruindu-se cu arme, înscenarile din asa-zisa reconstituire fiind facute la începutul lunii noiembrie pe platoul de lânga Cetatea Sucevii. În aceste fotografii se putea observa ca toti camarazii erau tunsi, or, în libertate, fiecare dintre ei avea o anumita lungime a parului. Armele pe care le pozase politia erau luate si ele de la soldatii care faceau paza înscenarilor. Cel mai odios fapt era însa ca subalternii lui Moisiu fusesera obligati sa pozeze în locul altor camarazi de la alte facultati, care nu erau înca arestati.

Moisiu a dat cazuri concrete: Bordeianu Dumitru a pozat în locul fratelui sau, Ion Bordeianu, de la Politehnica. Or, un om nu putea poza în acelasi timp în doua locuri diferite. A cerut apoi sa fie confruntate piesele de la dosar ale Medicinii cu cele ale Politehnicii din Iasi. Cât priveste afirmatia „nesilit de nimeni”, era o minciuna sfruntata adaugata ulterior, asa ceva nefigurând în nici una din declaratiile lor anterioare. El cerea sa i se arate scrisul acestui adaus, daca el a existat. Si pentru a dovedi, Moisiu a declarat ca ar putea aduce în fata completului de judecata si a apararii, probe care sa demonstreze cum au dat ei declaratiile „de buna voie si nesiliti de nimeni”.

Si zicând acestea, si-a aruncat haina si camasa, aratându-si corpul plin de rani înca nevindecate. În fata acestei scene, cele doua fete dactilografe, fara sa-si dea seama unde se gaseau, au exclamat spontan într-un glas: „Vai, Doamne, ce rani îngrozitoare!”. Presedintele le-a ordonat sa paraseasca sala.

Completul de judecata, în fata acestui spectacol, a fost atât de derutat ca nu mai stia ce atitudine sa ia.

Moisiu continua sa strige cât îl tinea gura: „Eu si camarazii mei am fost batuti, schingiuiti si torturati, timp de cinci luni de zile, în cele mai groaznice chipuri, de batausii Blehan si Danielevici”.

Ca spectacolul sa nu ia o alta întorsatura si ca procurorul, grefierul si avocatii sa nu vada aceleasi urme de tortura pe corpurile noastre, Presedintele, în timp ce toti ne dezbracam, a suspendat sedinta.

Moisiu a fost scos apoi din sala de catre ofiterii de Securitate, iar Curtea a parasit sala. Cei doi indivizi, care reprezentau „asistenta” din sala, treziti parca din betia lor, vazând ce se petrecea, s-au adresat unul celuilalt: „Hai, badie, sa iesim de aici, nu vezi ce se întâmpla? Vrei sa-mi ramâna copiii pe drumuri? Eu sunt necajit si m-au adus aici cu forta”. Dupa plecarea lor, sala ramase fara asistenta publica.

Dupa vreo jumatate de ora, completul de judecata intra în sala si lua loc la masa. Putin timp dupa aceea a fost introdus în sala si Moisiu, sprijinit de doi gardieni, deoarece fusese atât de crunt batut încât nu se mai putea tine pe picioare. Calaii, în ura si bestialitatea lor, îl lovisera cu vâna de bou, umplându-l de rani din care curgeau siroaie de sânge. Am fost convinsi ca acel complet de judecata fusese la curent cu cele ce se petrecusera afara.

Când Moisiu a fost asezat pe banca la locul lui de catre cei doi gardieni, a mai avut curajul sa strige: „Iata domnule Presedinte, ce proba mai clara, mai evidenta, mai strigatoare la cer, vi se poate aduce, decât ceea ce se vede pe fata si pe trupul meu, tortura pe care calaii anchetelor mi-au administrat-o în fata completului de judecata”. Si în timp ce Moisiu a cazut cu capul pe banca, Presedintele, cu cinism, a spus ca acest „incident” nu constituia un motiv ca sa i se atribuie circumstante atenuante. Pe ce mâini intrase justitia!

Moisiu a fost evacuat apoi din sala, iar procesul a continuat, îndeplinindu-se ca o simpla formalitate. Camarazii renuntasera la apararea devenita accesoriu al acuzarii. Toti ne-am declarat solidari cu declaratia lui Moisiu, privind înscenarea facuta pe platoul Sucevei, si nu am recunoscut deloc ca „de buna voie si nesiliti de nimeni„ dadusem declaratiile.

În câteva ore judecata s-a terminat, fara ca grefierul sa fi consemnat ceva din declaratia noastra întru aparare. În schimb, consemnase tot ceea ce spusesera procurorul si avocatii „apararii”, transformati în acuzatori.

Curtea a declarat judecarea lotului ca terminata, procedura fiind „îndeplinita dupa lege”, si a anuntat ca sentinta fiecarui inculpat în parte se va pronunta a doua zi, 23 februarie 1949.

Dupa aceasta injustitie a justitiei, am fost evacuati din sala si dusi fiecare în celula lui. A doua zi am fost din nou condusi, tot lotul, în sala de sedinta. În sala domnea o atmosfera de înmormântare.

Presedintele, solemn, deschise sedinta, anuntându-ne sa fim atenti când se va da citire sentintei si cel ce-si va auzi numele sa se ridice în picioare.

Primul chemat a fost Moisiu Dumitru, caruia i se rezervasera 20 de ani de munca silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale, 15 ani pentru crima de înalta tradare si 12 ani pentru crima de complot.

Moisiu nu s-a ridicat în picioare pentru ca nu-l mai tineau puterile si Presedintele a facut imprudenta sa-i atraga atentia. Sleit de puteri si cu o voce abia perceptibila, Moisiu i-a raspuns: „La asa complet de judecata, la asa acuzare si la asa justitie, nu ramâne decât sa fie aplicata iar ancheta, cu torturile la care am fost supusi. Asa ca nu ne ridicam în picioare, întoarcem spatele si ar trebui sa plecam din sala”. Curtea n-a mai raspuns.

Au urmat doua condamnari, de câte 18 si 10 ani, la munca silnica, petru Parizianu Gheorghe si Scutaru Ion.

Tudose Petre, Lungeanu Virgil, Bârsan Mircea si Bordeianu Dumitru au primit fiecare, câte 15, 10, 10, si respectiv 15 ani de condamnare. Restul din lot au primit între 5 si 12. Pe lânga aceste condamnari, s-au mai aplicat fiecaruia: confiscarea averii, degradarea civica de la 5 la 15 ani si cheltuielile de judecata, care variau între 5000 si 20000 de lei. Dupa pronuntarea sentintei aveam dreptul, timp de trei zile, sa facem apel, dar nimeni dintre noi n-a facut pentru simplul motiv ca pâna atunci nici un recurs nu schimbase sentinta în favoarea condamnatului, ba din contra, fusesera cazuri când sentinta cunoscuse o agravare.

(…)

Voi încheia acest capitol, retinând faptul ca justitia nu servea deloc ideea de dreptate, stapânita fiind de bunul plac impus de puterea pumnului.

În concluzie:

– toate declaratiile smulse celor din închisoarea Suceava, precum si în toate anchetele din tara, au fost date în urma unor cumplite torturi;

– au fost camarazi care în urma acestor torturi, fie ca s-au sinucis, aruncându-se pe geam, fie au murit, fiind apoi dusi unde numai Dumnezeu stie;

– judecata s-a facut de catre magistrati care au acceptat sa judece si sa aplice legea dupa cum li s-a ordonat;

– toate sentintele au fost date nu de completul de judecata, conform procedurilor penale, ci în cabinetele de partid;

– în ceea ce priveste apararea, aceasta a fost inexistenta, deoarece avocatii au fost desemnati din oficiu de partid si nu angajati de inculpati; din aparatori, acestia au devenit acuzatori, nefacând altceva decât sa repete, dupa un consemn scris, aceeasi acuzare ca si cea a procurorului;

– data procesului nu a fost anuntata nici unei familii a celor arestati;

– salile de sedinta nu aveau asistenta publica, procesele tinându-se în secret. Nici macar rudele apropiate ale inculpatilor n-au avut voie sa asiste la proces. În cazul Sucevei, cei doi indivizi care cereau moartea noastra au reprezentat singura asistenta publica.

Ceea ce s-a întâmplat si modul cum s-a judecat lotul medicinistilor din Iasi a fost identic cu judecarea tuturor loturilor din închisoarea Suceava.

Care ar fi fost oare reactia unui om din lumea civilizata, constatând ca, pentru o idee pusa în slujba adevarului, a dreptatii, în slujba credintei în Dumnezeu si a dragostei pentru aproapele, un anumit tineret a fost anchetat si torturat, uneori pâna la moarte, pentru a fi apoi judecat si condamnat?

sursa fotografiei

About these ads
11 comentarii leave one →
  1. octombrie 29, 2008 1:20 pm

    Felicitari pentru domeniul de interes.
    Observ ca este abia prima parte, astept cu interes si urmatoarele.
    Anca sa stii ca imi face mare placere sa citesc postarile tale, au un aer proaspat, un limbaj atractiv si reconfortant iar nu in ultimul rand deosebit de interesant.
    Te imbratisez, cu mult drag!

  2. viatalatara permalink
    octombrie 29, 2008 2:56 pm

    Da, sper sa fie mai multe episoade. Ma bucur ca a avut cineva rabdare sa citeasca aceasta marturie…

  3. anamaria permalink
    octombrie 30, 2008 2:08 am

    Grozava idee, imi place.

  4. anca permalink
    noiembrie 30, 2008 12:47 pm

    prea putini oameni care citesc…..cum sa prospere o tara fara oameni cu creier?pe noi tot comunistii ne conduc.

  5. viatalatara permalink
    noiembrie 30, 2008 8:27 pm

    comunistii, a caror strategie majora este ca nu se afla numai intr-un singur partid :D

  6. delia permalink
    decembrie 1, 2008 4:07 pm

    Anca, nu comunistii ne conduc, ci oligarhii!
    Indraznesc,asumandu-mi afirmatiile, ca nu comunismul a fost, este si va ramane raul din intreaga umanitate. Ideologiile se schimba odata cu “evolutia” societatii, ceea ce nu s-a schimbat, nu se schimba si nu se va schimba este “dorinta de putere”, “simtul proprietatii”, credinta oarba in “superioritate”.
    Noi ne plangem de tragedia celor care au trait instaurarea unei noi ideologii – comunismul. Dar privim in istorie?
    De aparthaid cat se vorbeste?
    Nu stiu de unde, cum si in ce fel, romanii au o inclinatie de a privi intotdeauna spre sine, [doar cand il doare pe el (pe roman)], de a remarca si a evidentia suferinta personala.
    Comunismul, la baza sa a avut deziderate marete. Ideologia, in sine, nu cuprindea nimic rau… raul a fost implementat ulterior, de catre cei care se credeau superiori, de catre cei carora “suficienta”, trufia le-a pus ochelari de cal, limitandu-i la egoul personal.
    Vorbim intotdeauna din interior, nu privim ansamblul. Luam particele din tablou si le evidentiem, exacerbandu-le, uneori.
    Priveste si la ideologia numita “democratie” si vei descoperi, poate, mai multe “orori” umane.
    Unilateralitatea nu ajuta nimanui, decat poate la inchistare si desertaciune.

  7. delia permalink
    decembrie 1, 2008 4:10 pm

    “cum sa prospere o tara fara oameni cu creier”? o interogatie retorica, evident!
    Poate ai vrut sa spui fara suflet, creier au, poate prea mult, insa il folosesc in interes personal. Aici se gaseste marea drama!
    Si mai am o observatie de facut, sper sa nu te superi, afirmatii similare celor scrise de tine fac doar oamenii care nu au citit suficient, care nu au o viziune de ansamblu a fenomenului social in ansamblu, cel putin din punct de vedere istoric.
    Nu poti fragmenta istoria umanitatii functie de empatia personala.

  8. viatalatara permalink
    decembrie 1, 2008 8:28 pm

    delia, am spus eu ca ne conduc comunistii? :)

    cat despre frumusetea comunismului, citeste si asta: http://viatalatara.wordpress.com/2008/10/29/adevarul-despre-comunism-2/

    ps: eu nu ma pricep la politica deloc. asa ca nu voi continua discutia, dar te trimit la acest articol, pentru ca este scris de un om care are o viziune.

    pps: nu-i asa ca ai 20 de ani? :D

  9. delia permalink
    decembrie 2, 2008 12:44 am

    Viatalatara, te rog, citeaza propozitia in care se regaseste sustinerea mea vis-a-vis de “frumusetea comunismului”. Mai citeaza, te rog, din randurile scrise de mine, care fac macar aluzie la faptul ca tu sustii ca ne conduc comunistii…

    Articolul cu pricina nu reprezinta o axioma!
    Un articol care spune multe si nimic.
    Sunt puncte de vedere diferite (si e bine ca se intampla asa)conforme cu perceptia celor care si le exprima.
    Putem privi la acelasi obiect si sa vedem fiecare altceva.

    pps. nu-i asa ca nu ai inteles ce am scris?
    Si nu, nu am 20 de ani, din fericire!

Trackbacks

  1. Adevarul despre comunism (2) « Viaţa la ţară
  2. Razboi întru Cuvânt » Stiri 30 octombrie

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 80 other followers

%d bloggers like this: